Viermii simțurilor

roofAm fost slab dintotdeauna. Amintirile îndepărtate cu bunicile care mă îndemnau să mai iau o gură pentru că „îți trebuie, copile”, se împletesc cu eticheta primită de la actualii prietenii ca fiind „tipul slab”.

Aspectul meu fizic m-a tulburat întotdeauna, într-atât încât aproape am dezvoltat o tulburare de personalitate multiplă. Pe de-o parte, fiind bombardat de media care îmi spun că a fi slab este ideal iar mărimea XS este cea dezirabilă, mă gândesc „sunt bine”. Pe de altă parte, mustrat de revistele de bărbați care insistă să dezvolt mai multă masă musculară și să nu uit de importanța unor bicepși mari, revine nesiguranța. O mie de tendințe și regimuri alimentare continua să apară, astăzi interzicând alimentele care până ieri erau considerate sănătoase. Tot soiul de vedete, „experți” și guru dau interviuri și apar la televizor ținându-mi mie, consumatorul derutat, prelegeri despre importanța umerilor lați. Pentru că toate femeile au nevoie să fie protejate de un bărbat puternic, pare-se…

Relațiile din adolescență dar și ca adult (relațiile, aspectul deosebit de important al maturizării și, din nefericire, baza încrederii și a coolness-ului) au fost puternic influențate de problemele pe care mi le pun vizavi de propriul trup. Am început să atribui lipsa de succes în domeniu felului in care arata corpul meu.

Fenomenul nu se petrece doar la mine în cap, fiindcă mai mulți oameni au aceeași părere. Unii sunt brutal de onești, alții se exprimă mai delicat. Auzind de câteva ori treaba cu „nu aș putea fi cu un tip mai slab decât mine”  (preferata însă rămâne doamna care m-a întrebat dacă nu cumva am tenie sau vreun alt parazit intestinal), am început să disprețuiesc toate aceste stereotipuri ale masculinității, corpul butucănos, forma de V, bicepsul proeminent, noțiuni pe care le consideram provenite din epoca de piatră (amuzant e că e chiar așa), legând respingerea de acestea.

Și credeți-mă, m-am gândit și eu la „soluția simplă” a problemei – pur și simplu să mă îngraș, însă nu mi-a reușit niciodată, oricât de mare ar fi fost aportul caloric și oricât m-aș fi chinuit cu diverse activități sportive. Dificultățile mele de a mă îngrășa pot părea ironice unora. Departe de mine ideea subestimării presiunii sociale la care sunt supuse femeile în ce privește conformarea cu o anumită formă sau dimensiune; îmi dau perfect seama că, din păcate, aspectul exterior al femeilor este supus mult mai multor așteptări din cauza dominației bărbaților. Și totuși, aceste idei și probleme (create chiar de mine?) au reușit să-mi intre – și să-mi rămână – în cap, ocupând chiar locul din față la panoul de control al creierului meu.

În timp, studiind științe sociale și aventurându-mă în filozofie și studii de gen, am început să pricep anumite concepte și mecanisme. Spre exemplu, normalul (Greutate! Siluetă! Cum trebuie să arate un tip!) este întotdeauna un construct antropologic și nu un dat natural. În plus, toate aceste normative de gen și conceptualizări ale masculinității care domină în societatea actuală sunt de asemenea constructe devenite realitate prin acțiunile și discursurile noastre.

Oricât de mult aș vrea să vă povestesc de emancipare prin informare și de cum am depășit gărgăunii din cap printr-un insecticid mintal, acele eseuri, cărți și discuții care mi-au plăcut atât de tare au reușit să-mi ilustreze o parte din structurile proceselor sociale, fără însă să le distrugă sau să le împiedice. Până la urmă, emanciparea este o chestie pe care o faci, nu pe care o citești.

Și, care e rezultatul? Sau, mai degrabă, am devenit liber acum? Iată câteva chestiuni pragmatice pe care le-am învățat pe parcursul anilor. Confruntarea propriilor probleme m-a făcut să văd foarte bine felul în care funcționează presiunea și obiectificarea. Am devenit, de asemenea, super atent la aspectul și formele altor oameni. Am încercat pe cât posibil să nu fiu sentențios sau să îi fac pe alții să sufere ce a trebuit eu să sufăr, ținând cont că nu toți sunt modele. Ce vorbesc, aproape nimeni nu e model.

Cam toți oamenii au propriile probleme, de ce ar trebui ca doar silueta mea să genereze coșmaruri legate de aspect și de formă? Uneori, când mă simt mai împăcat, îmi doresc să putem depăși cu toții aceste hotare auto-construite și să le lăsăm în urmă, cu toate imperfecțiunile noastre. Din păcate, societatea nu funcționează așa și nu putem pur și simplu să trecem peste formele fizice. Nu încă.

Ce-ar mai fi de zis? Din fericire, odată cu înaintarea în vârstă și cu mai multă încredere în sine, corpul meu îmi dă mai puțin de furcă decât la 16 ani.  Ca și în alte domenii ale vieții, vârstă și experiența își spun până la urmă cuvântul.

Sigur, mai am și zile când mă simt descurajat – uneori îmi place ce văd în oglindă, alteori îmi doresc să nu am deloc oglinzi (sau ochi). Nu cred că voi fi niciodată pe deplin împăcat, însă am învățat să nu caut un țap ispășitor și să nu mă pedepsesc atât de mult. Nu am un buton magic sau niște sfaturi grandilocvente care să facă totul perfect. Nu pot să ofer asta – după mine, viața în sine nu funcționează așa – însă poate că povestea mea îi poate consola pe unii. În ce mă privește, știu că duc o bătălie continuă cu propriul trup. Voi continua să încerc să-mi pese mai puțin de siluetă și să-mi umplu capul (și sufletul) cu lucruri mai importante.

 

David trăiește în mare parte în Germania, iar atunci când nu e ocupat căzând de pe bicicletă, analizează lucrurile mult prea mult. Așa a ajuns să intre la un doctorat, unde încearcă să dea de capăt modelor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *