„Gata, știu ce vreau să mă fac!”

Ciufu 4Inaugurăm rubrica Deschide-drumuri cu o tipă hotărâtă, care și-a ales o meserie care să-i mulțumească pofta de aventură și adrenalină, dar și nevoia de a fi la cârma propriei călătorii.

Într-o lume în care conformismul, câștigul rapid și siguranța zilei de mâine orientează majoritatea deciziilor de viață, Cristina pare aproape sfidătoare făcând ceea ce-și dorește cu adevărat, refuzând compromisuri și asumându-și munca susținută pe care trăitul pasiunilor o cere. Motivația nu este teribilismul, deși are vârsta la care încă ar ține o astfel de explicație.

M-am întâlnit cu ea ca să aflu de unde pornește determinarea, cum face alegeri îndrăznețe – și se ține de ele – și cum depășește inevitabile obstacole în carieră, dar și în viață. Și da, ca să mă împrietenesc cu o tipă tare.

August lui cuptor, la prânz. Urc grăbită treptele de la metroul de la Romană încercând să ajung la timp la întâlnirea cu Cristina, la Verona. Cristina pilot-de-elicopter Ciufu, constănțeancă pe care am reușit să o prind cu treabă în București, deci clar nu pot să întârzii. Apuc să-mi trag puțin sufletul la semaforul de la Mec. Se face verde și continui în grabă, eschivând marea de oameni în traversare.

În mijlocul slalomului îmi fură privirea o tipa înaltă, care ieșea în evidență prin ritmul propriu, asincron în care avansa calm și constant, parcă plutind nestingherită în vacarm. Am scanat-o rapid: picioare zvelte, lungi și drepte; spatele drept; par negru lung – și el tot drept, prins în coadă. Skinny jeans, sandale negre, bluză largă neagră și geanta clutch, ținută fără niciun efort. Verdict: „mda, e model,” îmi spun resemnată la amintirea că Bucureștiul e plin de femei frumoase.

Ajung la intrarea în gradină și mă uit în jur. 12:58pm, am ajuns la timp. Nu văd pe nimeni care să pară că așteaptă. Scot mobilul și o apelez pe Cristina. Sună. „Sper să ne recunoaștem repede”, îmi spun, în timp ce o căutam în continuare cu privirea. O zăresc din nou pe „modeala” cea dreaptă, care acum face stânga și intră și ea în curte. Își caută ceva în geantă. „Alo, da?” „Alo, Cristina?”

Cu mobilul încă la ureche, mă apropii de modelul/pilotul de elicopter cu mâna întinsă. „Ha ha, bună, am trecut pe lângă tine acum două minute.” Are zâmbetul larg, ochii mari și o privire parcă timidă, dar vorbește rapid și dezghețat.

În timp ce ne așteptăm limonadele îi povestesc Cristinei despre rubrica Deschide-drumuri, unde vorbim cu oameni normali, cu virtuți și imperfecțiuni, dar care ies în evidență prin pasiune, prin îndrăzneala de a face lucrurile în felul lor, de a merge pe drumuri mai puțin bătătorite. Zice că sună bine, așa că intru din plin în lista de curiozități, începând cu cea dintâi.

Cum ai ajuns să te faci pilot de elicopter? Ți-ai dorit asta de mică?

Toată copilăria mi-am dorit să mă fac medic veterinar. Până în clasa a 11-a, când deja mă pregăteam de admiterea la medicina veterinară, eram convinsa că o să am grijă de animale și că nimic nu mă va deturna.

Ciufu 2Asta până când eram cu mama la Otopeni, așteptându-l pe tata să vină din voiaj. Stăteam să ne uităm cum aterizau și decolau avioanele și i-am zis mamei: „gaata, știu ce vreau sa mă fac.” Mama, „da, medic veterinar.” „Greșit, pilot de avion!”

Așa, deodată?

Da, deodată. Atunci am zis, „nu mai facem asta, ne ducem în cu totul altă direcție.”

Până să dau admitere la școala de aviație nu mă urcasem în viața mea în avion. Nu știam dacă mi-e frică, dacă am rău de avion, dacă nu reușesc să pun piciorul pe scară… „Nu-mi păsa. Eu vreau pilot de avion!”

La scurt timp după asta am dat de niște oameni care mi-au zis că există o școală în București unde te pregătești pentru această meserie și am zis „deci Dumnezeu le aranjează așa cum trebuie.”

Ce au zis ai tăi când au auzit că vrei să te apuci de pilotaj?

Ai mei, mândri, foarte mândri. Mama, un pic speriată, având unul pe mare, altul în aer. Tata navigator, eu pilot. Dar s-a obișnuit cu ideea.

Ah, păi poate de aici pornește spiritul aventurier, de la tatăl tău…

Măi, nu știu de unde, pentru că n-am avut nici o legătură cu aviația. Nu bunici, nu străbunici care să fi inventat elicea, aripa, avionul… A fost ciudat pentru toată lumea că fac pilotaj. Nici nu cunoșteam vreun pilot de avion, adică cineva care să-mi insufle o pasiune, să-mi explice ce minunat e să zbori. A fost așa, ceva ce pur și simplu am vrut să fac. Bine, sunt și genul care ar încerca toate prostiile de pe lumea asta. Am sărit cu coarda elastică, cu parașuta, am făcut scufundări, îmi place să merg cu motocicleta… toate prostiile le-aș face.

Deci pur și simplu îți propui ceva și așa faci?

Da. Partea nasoală a fost că în anul în care am terminat eu liceul nu s-a dat admitere la școala de aviație. Se dădea numai atunci când aveau buget de la minister, iar asta doar când era nevoie de piloți. Așa că am fost nevoită să dau admitere la Politehnică, la inginerie aerospațială… am zis să rămân în același domeniu.

Uau, inginerie aerospațială sună impresionant.

Da, sună pompos, e o facultate foarte grea. Pe vremea mea se dădea admitere, acum se intră pe dosar, deci intră destul de mulți dar termină mai puțin de 50%. Acolo am făcut 3 ani, care nu mi-au folosit la mare lucru.

Am reușit să dau admitere la Școala Superioară de Aviație Civilă – cum se numea pe vremea mea –  în 2005, unde, din 200 – 300 de oameni înscriși, am fost pe lista celor 24 de admiși.

Dezamăgirea mare a fost că am fost admisă la grupa pentru elicoptere, nu la cea de avioane. Plânsete, țipete, „nu, că eu vreau avion, vreau avion!”. Cursurile teoretice erau aceleași, iar primele 22 de ore de zbor, la aerodromul din Strejnic, lângă Ploiești, au fost pe avion pentru toată lumea.

Fericirea mare a fost că în momentul în care m-am urcat în elicopter am zis „eu nu mă mai dau jos din ăsta. Nu-mi trebuie avion, duceți-vă voi, faceți-vă voi piloți de avion.” Da… este minunat!

Asta pentru că ești mai în control? Care e senzația?

Ești în control și faci tu tot ce este de făcut în elicopter, nu e ca la avion. Avionul e un fel de autobuz cu care plutești așa, pe undeva, pe când elicopterul e un fel de motocicletă cu care poți să te duci tu unde vrei, să te bagi prin spații strâmte, să cercetezi, să descoperi. Instructorul de zbor zicea că sa sinucide după fiecare oră de zbor. Zicea, „dacă mâine nu mă găsiți spânzurat în cameră, poate reușesc să scot piloți din voi.”

Ciufu 1

Aveai colege?

Nu, la grupa de elicopter am fost doar eu. Au fost 2-3 fete în generația dinaintea mea, care au făcut convers și au trecut la avion.

Pentru că e o industrie mai convenabilă?

Da, da, și pentru că satisfacțiile, cel puțin materiale, sunt mult mai mari decât la elicopter. Plus că sunt mai multe joburi la aviație. Așa că femei pe elicopter am rămas eu și cu încă o colegă, cu un an mai mare. Ea zboară în Africa acum.

Africa, serios? Poți face distanțe așa mari pe elicopter? (Nu, doh!)

Nu, ea stă în Africa, zboară acolo la platformele petroliere.

Chiar, cam care e autonomia de zbor?

În funcție de consumul elicopterului, de la 3 ore până la 5, maxim 6 ore de zbor.

Și la noi cine angajează? Companii care au nevoie de astfel de servicii? Persoane private?

Oamenii de afaceri. Așa am lucrat în Sibiu, pentru cineva cu o firma de construcții care avea proiecte în diverse zone ale țării și trebuia să ajungă de la Sibiu la Cluj, la Alba Iulia și la Focșani, într-o singură zi. Nu poți să faci asta cu mașina. Deci, efectiv, oameni care au nevoie de elicopter. Foarte puține fițe de genul „vreau să-mi duc prietena în vârf de munte să beau un pahar de vin.” Se fac și din astea, dar mai rar.

La nivel de companie, la noi nu prea merge. Au încercat, se încearcă în continuare să facă aerotaxi dar cererea este foarte mică, piața este foarte slabă deoarece costurile sunt destul de mari la elicopter. Bine, părerea mea e că se și cere destul de mult pe ora de zbor, dar cum e românul, facem ceva și încercăm să scoatem banii în prima lună. Nu-i convine nimănui să dea în jur de 3000 de euro ca să ajungă de la București la Constanţa. Facem 40 de minute, într-adevăr, dar eu te duc pe tine și trebuie să plec înapoi, deci îmi plătești drumul dus-întors.

Iar cine are elicopter, se plimbă cu el. În general, milionarii României. Sunt foarte multe elicoptere în România. Și foarte mulți milionari de care noi nu știm.

Angajarea e mai dificilă pentru o femeie pilot?

Am dat de oameni care preferă bărbați, da. Mă chemau la interviu, după care ziceau că preferă bărbați. După nume puteai să-ți dai seama că sunt femeie, nu trebuia să vin până aici ca să descoperi asta.

Și asta de ce? Consideră că au mai multe riscuri?

Așa cum se spune și despre femeile la volan… prejudecățile bărbaților vis-a-vis de femei.

Când nu zbori, ce-ți place să faci în timpul liber? Reviste citești? (*wink*)

Playboy citesc. Îmi plac foarte tare articolele din Playboy, sunt foarte mișto scrise. În general, citesc reviste de bărbați. Iau și reviste pentru femei, pe care le răsfoiesc să văd ce rochițe, ce pantofi se mai poartă, dar nu prea citesc articolele din revistele de femei.  Mai nou m-am apucat de sală și citesc mai abitir reviste de bărbați și articole despre sală și alimentație.

Eu de fapt sunt un fel de băiețel. Cred că pentru că mama și-a dorit fată și tata băiat, a ieșit fată, dar cu apucături de băiat. Cu genunchi juliți și toate cele… Nu știu dacă am avut păpuși când eram mică, dar știu sigur că am avut tancuri și mașini. Îmi place să trag cu pușca, să merg la pescuit, apucături de fete, ce mai… Îmi place și să mă dau cu ojă, din când în când, și-mi fac părul, dar apucăturile, în general, sunt de băiat. Adică, dacă aș putea să umblu tot timpul în adidași și să fac slalom printre mașini pe aici pe Magheru cu mașina, asta aș face.

Foarte tare! Crezi că te vei schimba? Parcă după 30, unii devin mai blazați.

Eu de-abia așteptam să fac 30 de ani. Pentru mine era așa, o barieră, pentru că am avut câțiva ani la rând în care nu s-a întâmplat nimic „bun”, sau în fine, în care nu au mers lucrurile așa de bine. Începeam ceva, se întrerupea brusc. Am zis „nu se poate, trebuie să se schimbe ceva. Când se poate schimba? După 30 de ani!”

Bună atitudine. Am observat că vârsta asta e motiv de panică. Și eu, aproape de 28, încep să simt o vagă teamă, care nu știu exact de unde vine.  

Știu, de obicei femeile sunt speriate de vârsta asta. Eu nu. Eu mă simt mai tânără, mai frumoasa, mai deșteaptă, mai vioaie, mai copil… Când am făcut 30 de ani, parcă am renăscut. Nu acel „am făcut 30, mi-au mai apărut două riduri”. Așa, și? Mă uitam, am riduri, dar n-am nici o treabă.

Și stereotipul acela că „vai, cum, ai 30 și nu ești căsătorită, nu ai încă copii?” N-am, la 30 încă sunt copil, chiar așa mă simt. Într-adevăr, mi-ar plăcea. Presupun că aș face aceleași prostii și cu copilul de mână. N-aș spune „ah, sunt mamă acum, nu pot să mai cad pe stradă alergând după nu știu ce.” Ba da, cu fii-meu de mână! Care-i problema?

M-am mai întâlnit cu niște prieteni care tot așa ziceau: ”dom’ne, ne apropiem de 30, suntem bătrâni.” Sunteți bătrâni pentru că vreți voi să fiți așa, nu pentru că nu mai puteți face ce făceați la 22.

Deci 30 is the new 20?

Da, exact. Și mai nou, cum zice prietena Mihaela Rădulescu, 40 sunt noii 30.

Cum sunt prietenele tale?

Prietenele mele nu sunt atât de multe pe cât mi-aș dori eu pentru că, după cum spunea una dintre cele mai bune prietene, multă lume se simte intimidată, nu înțeleg de ce. Sunt puține, dar îmi place să cred că sunt de încredere și că mă pot baza pe ele atunci când am nevoie.

Intimidarea probabil vine prin faptul că ești puternică și transmiți asta din start.

Da, dar eu nu mă laud cu ce fac, nu intru cu nasul pe sus undeva – cum fac foști colegi de-ai mei, nu dăm nume. Eu mă consider mai mult decât un om normal.

Sunt ca tine, ca fire, prietenele?

Prietena mea cea mai buna este ca mine, ne putem lua de mână să sărim în prăpastie în același timp. Lucrăm și în aceeași branșă, în aviație. Oamenii sunt aceeași, poveștile sunt aceleași… Ne-am împrietenit într-un mod foarte ciudat. Am fost la un moment dat prietene cu același tip, dar în perioade diferite ale vieților noastre. El îi vorbea urât de mine, mie îmi vorbea urât de ea. Noi două, când ne-am văzut, ne-am lipit așa, deodată, și ne-am întrebat, „măi da’ imbecilul ăla ce căuta?!” Acum suntem un fel de surori.

Acum că zici că ați fost împreună cu același tip mi-am imaginat un fel de Grey’s Anatomy din lumea aviației, cu tot ce se întâmplă în industria asta, în spatele culiselor.

La asta ne gândeam și noi. Ţi-am zis, eu nu mă pricep la scris, dar chiar ei i-am spus mai devreme că vin să mă întâlnesc cu tine și zice: „nu-i nimic, tu găsește pe cineva care să știe ce să scrie după ce bem noi 3 sticle de șampanie.” Cât ai avea de scris…

Vai, de ce nu ne-am întâlnit la o șampanie…

A, păi ne întâlnim într-o seară, când mai vin în București. Ne întâlnim la o șampanie și povestim (n.r. planul a funcționat, m-am împrietenit cu o tipă tare!).

Chiar te rog. Uite, chiar în seara asta ies cu fetele să facem un photoshoot, ieșim prin cluburi să ne distrăm și să facem poze. Nu vrei să ni te alături?

Păi dacă pui astfel problema… Am o treabă mâine la primă oră în Constanța și nu am mașina, asta ar fi problema. Vor mai fi ocazii. Dar pe mine mă înfricoșează camerele de luat vederi, aparatele foto, orice aparat de înregistrat. Asta pentru că niciodată n-am avut o părere bună despre mine.

Ciufu 5

Serios? Chiar voiam să te întreb cum te înțelegi cu trupul tău, ăsta e subiectul primului număr Hey Mărie!.

Nu-mi place cum arăt, niciodată nu mi-a plăcut. Mi se pare că ba sunt prea slabă, ba am șoldurile prea late, ba mâinile prea mari, ba picioarele prea mari, ba nasul foarte mare. Mă rog, a început să-mi mai placă, puțin. Dar da, întotdeauna m-am simțit ca rățușca cea urâtă.

Sunt convinsă că oamenii din jurul tău ți-au spus că nu e așa. Ți-am zis, eu te admiram de la depărtare, credeam că ești model. Ca să vezi ce diferență de percepție între cum te văd alții și cum te vezi tu…

Da, așa e. Dar nu știu… merg pe principiu că am și eu oglindă acasă și știu să mă uit în ea. Mie nu-mi place ce văd. Nu mi-a plăcut multă vreme. Ți-am spus, nu știu dacă e treaba aia de femeie de 30 de ani, când ar trebui să fiu conștientă de ce am și cum sunt, dar parcă începe să-mi placă de mine, ușor-ușor.

Se zice că nu contează cum arăți. Contează foarte tare cum arăți, că până la urmă ăștia suntem, până să deschidem gura.

Multă lume are probleme cu felul în care arată, mai multă decât mi-aș fi închipuit până să pregătim acest număr despre trupuri și forme.

Da, și eu cred, iar asta am observat și pentru că sunt din ce în ce mai mulți oameni care merg la sală. Eu am zis că mai stau până în toamnă să văd dacă se întâmplă ceva cu aviația și dacă nu, mă apuc să fac cursuri de antrenor de fitness (m-a prins foarte tare mersul la sală, stau câte 3 ore pe zi, mă duc la orele de aerobic). Îmi place mult să lucrez cu oamenii, mi se pare genial să stai de vorbă cu omul, să vezi care sunt problemele și ce își dorește, unde ar vrea să ajungă, să-l motivezi…

Nu ai considerat să faci conversie la avion?

Nu vreau. Toata lumea mi-a zis „ai rămas acolo, în ambiția ta să faci elicopter, în condițiile în care puteai foarte simplu să te muți la avion, să trăiești liniștită, să câștigi niște bani buni.”

De ce nu vrei?

Pentru ca nu e aceeași satisfacție. La fel de bine pot să fac ASE și să mă angajez undeva într-un birou, să stau să calculez niște credite. Este fix același lucru. N-ai satisfacția aia că îți tremură elicopterul sub tine când aterizezi cu el în nu știu ce găurica într-o pădure, sau pe un cot de râu, sau că te duci să vezi cum se varsă Dunărea în mare, sau să vezi caprele negre sus pe munte.

Nu poți să faci chestiile astea cu avionul. Într-adevăr, sunt convinsă că și acolo ai o satisfacție imensă știind că ai dus 200 de oameni în siguranță dintr-un loc în altul. Dar acolo te așezi, ai un geam în față, stai pe scaun și răsfoiești niște hârtii, bagi în calculator șapte date și stai așa, 3 ore, cât zbori de la București la Barcelona. De asta am zis, cu mare părere de rău, cu toate că e dureros să nu zbor, că simt că nu sunt eu… dar nu, avion nu.

Mi-am ales meseria asta din pasiune, nu pot sa mă reprofilez pentru bani. Mai bine fac brioșe sau croșetez, sau scriu la Hey Mărie!.

Ciufu 3

Cristina nu pare genul care să creadă că știe mai bine ce-ar trebui să facă altcineva cu viața lui, așa că nu i-am cerut sfaturi de viață. Dar îți împărtășesc „morala” obținută de mine din povestea ei și starea de spirit cu care am rămas după întâlnire: oricât de greu, de diferit sau de neexplicat ar fi pentru alții, merită să faci ceea ce-ți place. Mi-a transmis curaj și înțelegerea că asta nu presupune a fi scutit vulnerabilitate – asta vine la pachet cu a fi om.

Nu vei avea nicio garanție de succes, „altfelul” va cere muncă constantă, iar obstacolele vor veni prin surprindere oricâte previziuni vei fi considerat.

Ciufu 7De ce ar merita atâta efort? Pentru că încrederea în alegerea ta îți va da forța să treci peste fiecare obstacol, satisfacția micilor victorii va justifica munca depusă iar comparația cu lumea din jur te va convinge că nimeni nu are parte de vreo garanție de succes.

Și pentru că riști să-ți iasă.

Cât ne-a luat nouă să pregătim prima ediție a șezătorii, Cristina deja a devenit instructor de fitness. A ales, din nou, să facă ceea ce-i place, nu ce ar fi fost poate mai convenabil, dar lipsit de satisfacții. Adaptabilă, aventuroasă și încăpățânat de optimistă, Cristina poate fi un exemplu de inspirație pentru cei care cochetăm cu ideea de a face o alegere îndrăzneață și așteptăm un imbold care, păcălindu-ne, credem că vine din exterior.

Tu știi ce vrei să te faci?

 

Interviu de Alexandra Ștef

Fotografii oferite de Cristina Ciufu

Un răspuns la „„Gata, știu ce vreau să mă fac!””

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *