Elena se joacă

EM 1Joacă, ăsta e cuvântul Elenei Marineci. Explorarea posibilului – definiția preferată – i-a devenit principiu în hobbyuri, relații și job. Elena se joacă și face bani din asta. La 24 de ani a co-fondat o companie de training cu misiunea de a aduce jocul în viața adulților pe care rutina îi spală de culori.

Valoarea „explorării posibilului” a descoperit-o prin experiență personală. La origini, om cumpătat, prin joacă, Elena a reușit să-și împingă limitele confortabilului, să-și întărească încrederea în sine și să se bucure de feminitatea, simte ea, evazivă. Așa se joacă Elena.

Prima noastră interacțiune m-a intrigat.

Eram în trecere la Impact Hub, cuibul antreprenorilor sociali din București, când am recunoscut o prietenă. O salut și mă așez la biroul ei. La câteva momente apare ca și catapultată de pe altă orbită o tipă la care a trebuit să mă uit ca la soare, cu capul dat pe spate și aproape ferindu-mi ochii de strălucirea zâmbetului enorm. Înaltă, suplă, veselă, frumoasă. N-apuc să mă dezmeticesc din surpriză când prietena comună mă prezintă ca fiind de la Hey Mărie!.

„A, Hey Mărie, știu! E mișto!” „Da? Mă bucur că-ți place. Acum pregătim noul număr, despre relații, lucrăm de zor la el.” „Relații? Foarte tare! Sunt multe de discutat acolo… Nu vrei să ne întâlnim la o poveste? Îți propun ca prim subiect monogamia în relații – chiar vrea Mama Natură să fim monogami?”

Tipa ridicol de atractivă mă invita să vorbim despre relații și poligamie. Da, asta chiar se întâmpla, în chiar atât de puține mutări.
„Fă un Doodle și stabilim. Știi Doodle, nu?” Am încuviințat din cap, probabil cu o expresie tâmpă și un „îhîm” care dorea să exprime detașare. Așa catapultată cum a aterizat, tot așa a și dispărut Elena.

Încă nedumerită de interacțiunea express și de generoasa ofertă, dar cu rotițele editoriale deja în supraturație (ce tipă! ce atitudine!), am urmat instrucțiunile.  I-am trimis Doodle-ul și o propunere de interviu.

Ne-am reîntâlnit tot la Impact Hub. Așezate într-un colț cu puffs, plante, perne multicolore și îmbiate de lumină naturală din peretele de sticlă care completa atmosfera de loc de joacă pentru adulți, începem să vorbim despre felul în care viața profesională se întrepătrunde cu cea personală, până ajunge să te definească. Și cum ăsta nu e neapărat un lucru rău.

Cum ai ajuns să co-fondezi o companie la 24 de ani?

Dintr-o o criză existențială. Intrarea mea în viața de adult a fost destul de lină: m-am angajat devreme la un job super tare, făceam o cârcă de bani la o vârstă la care nici nu prea le înțelegeam valoarea, aveam un iubit minunat, o viață socială extraordinară… Chiar aveam momente în care mă gândeam, „băi, da’ asta-i tot?” (omul când n-are probleme, își face). Mi se părea prea devreme, prea mult. Și numai bine ce m-am gândit la asta, că a avut grijă viața să-mi arate „ba, mai e!”

A venit criza și ne-a luat pe toți trainerii de la firma la care lucram, odată cu ea. Ăsta a fost un moment definitoriu în viața mea. Îmi aduc aminte că eram în mașină în drum spre o întâlnire și am primit un telefon de la iubitul meu de atunci, care lucra cu mine (făcea parte din board și a aflat vestea înainte de a se anunța oficial).

„Ești la volan? Trage pe dreapta.” Am tras pe dreapta la Romană și mi-a zis ce urma să se întâmple. Am închis telefonul, am pornit mașina și a fost momentul ăla, ca-n filme: aveam motorul pornit, stăteam cu mâinile pe volan și mi-am dat seama că nu știam încotro să merg. A fost un simbol atât de puternic pentru faptul că nu aveam o busolă în momentul ăla și că, de fapt, habar n-aveam ce vreau să fac cu viața mea…

Ăsta a fost un semnal de alarmă pentru mine. Am zis, „stai un pic, scenariul la viața asta cine-l scrie? Bun, a plecat partea asta și tu ai rămas fără nimic? That’s fucking sad!

Dar s-a dovedit mobilizator acel moment de criză personală.

Privind în urmă, da, foarte. În momentul ăla, însă, a fost nasol. Mi-era foarte ușor să asociez cine e Elena, definiția de sine și valoarea de sine cu câți bani fac. Brusc nu mai făceam bani, „bun, ești zero barat. Ce e bun la tine? Nimic, dacă nu mai faci bani.” A fost o dramă existențială destul de mare. Atunci a început să mă bântuie întrebarea „cine e Elena?”

Rațional, mi-era ușor să-mi spun „hai mă, ce-i cu materialismul ăsta, viața înseamnă mai mult de atât,” dar emoțional, tot în mlaștină eram. Deci nu te ajută cu mult. Oricât de multe cuvinte frumoase folosești, dacă ai de trăit o criză, o ai de trăit și aia e…

Totuși, din această criză s-au născut Life After Work și serviciile de facilitare prin joacă. De unde a venit ideea asta cu joaca?

Am ajuns la joc pentru că drama mea era că mă luam prea în serios. Atunci am zis, „dacă eu am nevoie să mă relaxez, cum fac asta?” Prin joacă, definită ca explorarea posibilului.

Atunci am făcut Life After Work-ul, pentru că, în intervențiile mele de training, ajunsesem la concluzia că oamenii își cam pierd culorile. Aveam foarte mulți oameni gri în fața mea, pe care dacă îi întrebam, imaginându-și că banii vin, că au un concediu plătit de un an de zile, ce fac cu anul ăla, oamenii nu știau ce să-mi răspundă. Găseau tot felul de scuze. „Nu, că eu am copii.” Tocmai pentru că ai copii este foarte important să ai un răspuns la chestia asta!

Realizarea a venit și confruntându-mă cu propriul meu gri, că și eu ajunsesem într-o zonă similară, tot definită de firmă eram. Am vrut să ofer o soluție ca oamenii să-și recupereze culorile. Să ajungă să nu mai fie personaje secundare în propriul lor film – îmi plăcea mie expresia asta.

EM 7

Cum ați pornit la drum?

Am început firma și eram pe nicăieri. Și când spun pe nicăieri, spun că nu aveam absolut nicio înțelegere despre cum e să nu ai șef care să decidă niște lucruri, despre cum e să ai responsabilitatea banilor care intră și ies, despre piață,  nimic-nimic. Aveam pretenții de om educat, cu 50 de clase, dar când era vorba să punem mâna și să facem, nici eu, nici partenerul meu de business nu știam nimic.

Am luat-o fix de la zero. Eforturile erau foarte mari și nu făceam față, din punct de vedere financiar. Mergeau, însă, din punct de vedere uman, pentru că cei care veneau ne iubeau și rămâneau cumva conectați cu noi.

S-a întâmplat ca unul dintre clienții noștri să devină business angel-ul nostru. El zicea, „n-aveți nicio scuză ca să nu va iasă business-ul acesta. Sunteți tineri, sunteți deștepți, frumoși, pasionați de ceea ce faceți, aveți tot ceea ce vă trebuie ca să-l faceți să funcționeze. De ce nu funcționează?”

Noi i-am zis că avem nevoie de niște bani. „Bine, de cât?” Atunci ne-am dat seama că nici nu ne gândisem la câți bani am avea nevoie ca să o pornim. Am făcut niște calcule și i-am cerut niște bani, ca să putem angaja un om. El ne-a zis că ne dă banii dacă completăm un workshop pentru abilități antreprenoriale. L-am făcut, ne-a dat banii. A venit și a zis: „ăștia sunt.” Ni i-a pus așa, pe masă. Nu văzusem atâția bani laolaltă… Și a fost foarte haios momentul, că ne uitam așa la ei și ne gândeam, „și acum ce facem? Ni-i lipim pe frunte?” A fost un vot de încredere foarte mare. Cine face asta, în ziua de azi?!

Care a fost cel mai mișto feedback pe care l-ai primit după un training?

Îți zic două. Primul e de la un participant care, la un an după ce s-a terminat workshop-ul, mi-a scris pe Facebook: că workshop-ul a fost ca o renaștere pentru el și că astăzi este adevărata lui zi de naștere, și voia să sărbătorească și cu mine momentul de redefinire și reasumare a propriei lui vieți.

Un alt feedback care m-a prins foarte tare a venit la vreo juma’ de an după un atelier. Am primit o scrisoare de Crăciun, trimisă prin poștă. Era scrisă de mână, pe o hârtie cu antetul firmei pe care o înființase participantul, în care îmi scria că visul lui începuse să prindă contur și că unul dintre oamenii care l-au atins pe parcursul acestui vis am fost și eu și că-mi mulțumește.

Care-i cea mai tare chestie pe care ai învățat-o tu de la participanți?

Fiind arogantă (încă nu mi-a trecut asta), mi se întâmpla să am participanți pe care să-i consider mai neputincioși. Mi-am luat niște palme morale foarte mișto din punctul ăsta de vedere. Mi-am dat seama că este paradigma mea cea care limitează interacțiunea. Dacă eu plec cu premisa asta, automat îi țin pe ei în aceeași situație.

M-am calmat cu treaba asta. Nu este nimeni neputincios. Și indiferent de aparențe, chiar dacă ei se consideră neputincioși, am așa o convingere puternică vis-a-vis de măreția pe care poți să o ai în tine… Știu că „măreția” e un cuvânt mare, dar chiar este ceva foarte șmecher în fiecare om, și acum o văd.

Presupun că treaba asta cu aroganța poate fi un risc al meseriei. Cum te poziționezi să fii credibil, fără să pari condescendent sau atotștiutor?

Îmi puneam problema asta la început, când am intrat în industria training-ului, mai ales femeie fiind – mai exact, fetiță, pentru că asta eram la vârsta respectivă. Fată tânără în training… greu cu credibilitatea. Atunci mi s-au spus niște mesaje de genul „tu la training te îmbraci doar în pantaloni, te duci doar cu părul prins, folosești machiaj suplimentar ca să pari mai în vârstă” și altele din sfera asta.

Eram tare stresată pe tema asta, de a fi cineva credibil. Acum am ajuns la punctul în care zic: „OK, eu sunt credibilă. E vorba despre a vă da voi seama de chestia asta.” Eu prin definiție cred în ceea ce am de spus. E o problemă în măsura în care ți-o pui.

În perioada respectivă mă preocupa foarte mult chestia asta pentru că nu aveam încredere în mine. În momentul în care am zis, „știți ceva, nu! O să mă duc în fustă la training și o să port numai ciorapi roșii și verzi și albaștri! Dacă vă șochează chestia asta sau vă întrebați dacă e pertinent ce scot pe gură pentru că am ciorapi colorați, voi aveți o problemă. Hai să vedem cum treceți voi de prejudecata asta, pentru că nu e problema mea.”

EM 4

Apropo de treaba că încrederea în sine e sexy, ți se întâmplă des să se dea oameni la tine, într-un context de training?

Știi, culmea, se dădeau mulți la mine la început, când mă chinuiam să maschez tot și să fiu băiețoi. Cred că simțeau miros de sânge, ca rechinii. Nu aveam încredere în mine și ei simțeau asta, eram pradă ușoară.

Acum lipsa de încredere există pe alte paliere. Acum am și o altă vigilență la ea. Înainte era ca un șarpe care mă mușca de fund dar nu știam de unde a venit și de ce mă doare. Acum îl aud când sâsâie, ne uităm ochi în ochi. Și nici măcar nu mi-e rușine. Da, nu am încredere în anumite lucruri, dar recunosc asta.

Încă nu am foarte multă încredere în feminitatea mea, spre exemplu. Am momente în care, spre exemplu, la tango, mă simt ca o rață crăcănată și împiedicată și mă înfurie de nu mai pot… Dar până la urmă sunt OK și cu asta, pentru că sunt conștienta că e o etapă. Și na, totul a fost greu înainte să fie ușor. Plus că am ajuns la convingerea că multe femei foarte mișto au probleme cu feminitatea.

Mie chiar mi se par mai interesante tipele care nu sunt atât de sigure pe feminitatea lor. Mi se pare atrăgătoare feminitatea asta instabilă.

Da, există o diferență între atractivitate și feminitate. Uite, cineva mi-a zis că joc foarte puternic cartea atractivității, că am țâțe și zâmbesc – și știu că o joc pe asta, dar joc mult mai puțin cartea feminității. Pe principiul seducției mai misterioase, cumva.

E un joc acolo pe care încă îl dibuiesc. Sunt momente în care a început să îmi iasă… e in the making. Am zone cu energie feminină când vine vorba de protecție, de comportamente hrănitoare, partea aia o am.

O provocare poate fi și flirtul, tot din același motiv, de nesiguranță în propria feminitate. Ți se întâmplă și ție să simți că trebuie să fii într-un anume fel, feminină, când flirtezi?

Mie mi se pare că e foarte mișto să te joci într-o situație de flirt cu toate laturile. De fapt, cred că într-o situație de flirt, fix oscilația între masculin și feminin este puternică. Inducerea un pic în confuzie, gen „stai așa, acu’ e puternică? Acu’ e soft?” Să nu te prinzi. Ăsta-i un joc care-mi place foarte tare.

Recunosc ca eu văd flirtul ca pe un mușchi, și asta a fost o convingere pe care din fericire am avut-o destul de timpuriu. Filosofia mea e că flirtul e un mușchi pe care îl ții activ tot timpul, și în relație, și în afara ei. Faptul că ești într-o relație nu înseamnă că ești orb sau legat la ochi. Mie chestia asta îmi aduce oxigen, fiind într-o relație. O dată, pentru că primesc validare și din exterior, deci nu simt că „bă, tu ești singurul care mă placi, mulțumesc cerului că exiști!” – lucru care îmi dă încredere, iar pe de altă parte, pentru că în felul ăsta încarc bateriile pentru ceva ce voi consuma în cadrul relației.

Eu cred că flirtez on a regular basis, iar asta se întâmplă într-un mod natural. Adică, nu te așezi la masă și zici „gata, de acum flirtăm!” Ideea e să nu existe așteptări . Te trezești în jocul flirtului și te bucuri. Mi se pare că e o chestie foarte importantă, inclusiv pentru cei care sunt în relații, să-și dea voie să se joace cu chestia asta, că nu tre’ să ducă undeva. Este doar un joc, o tensiune.

EM 3

Deci joaca e importantă și în relații?

N-am găsit încă o zonă din viață în care să nu fie importantă joaca.

Eu am fost un copil foarte ca la carte: cuminte, care învață, care nu fumează, nu iese cu băieții decât mai încolo… Fiind genul de copil foarte în matrice, așa, mă luam foarte în serios. Dacă luam o notă mică, „mamă, s-a terminat! Lumea mea, valoarea, totul, s-a dus!”

Drumul mai departe a fost tot așa, mă luam foarte în serios. Lucrurile trebuiau să fie într-un anume fel. În continuare îmi dau seama că simt presiunea sociala de „ar trebui să,” doar că acum sunt răzvrătită, acum mă irita asta, acum încep să am și ideile mele. Îmi dau seama că, cu cât te iei mai în serios, cu atât ești mai limitat de niște paradigme care sunt fix patul lui Procust. Și nici măcar nu sunt paradigmele tale, în mod cert nu sunt.

Am văzut în pozele de pe Facebook că faci multe sporturi de aventură: scuba diving, schi, kite, mountain bike. Răzvrătirea te împinge către astfel de experiențe?

Sunt două motive. Pe primul l-am descoperit la un workshop despre eșec. Când a venit momentul să împărtășim în grup cel mai mare eșec, mi-am dat seama că nu aveam un răspuns. Îmi trăisem viața atât de „să fii în siguranță, mamă” că prea mult nu se întâmplase. Am plâns, la workshop-ul acela… Ziceam, „ai trăit degeaba.”

Mi-am dat seama că având acest instinct de conservare foarte puternic, am nevoie să rup matricea, cumva. E softul instalat acolo și tre’ să-l dezinstalez. Experiența unui sport mai provocator este că te pune față în față cu frica ca într-o eprubetă. Practic, adaugi toate ingredientele de care ai nevoie și vezi reacția un pic mai concentrat, ca să poți să prinzi șarpele de coadă. Să te uiți în ochii frici și să înțelegi care-i treaba și ce vrea să-ți zică.

Nu sunt aventurieră, tocmai, că nu sunt, de-aia mă duc acolo. Pentru că, mai ales ca antreprenor, chiar nu vreau să trăiesc o viață liniară, așa cum o vrea societatea: ia-ți un job, ia-ți un soț, fă copii, ia-ți o casă pe pământ, mori liniștit. Vreau să trăiesc niște experiențe și îmi dau seama că dacă nu-mi lărgesc zona de confort, slabe șanse să trec la nivelul următor.

Motivul doi, de care mi-am dat seama după ce am început să fac sporturile astea, este că, pentru mine, o foarte mare parte din calitatea vieții este asociată cu calitatea oamenilor din jur, din viața mea. Și pentru a cunoaște oameni interesanți, am nevoie să fac lucruri interesante.

Spre exemplu, maratoanele de mountain bike sunt foarte tari. Sunt în natură, într-un context de picnic în care găsești foarte mulți oameni pasionați de ceva, orice. Acolo poți să-i cunoști. În general, oamenii care sunt pasionați de ceva sunt și oameni cu care faci business sau de la care ai ceva de învățat. Oricare dintre aceste variante este foarte faină pentru mine.

EM 5

Care ți-e cea mai mare sursă de energie?

Prietenii! Cred că devii oamenii cu care stai cel mai mult, e foarte important să-ti placă de ei.

La ce te gândești înainte să adormi?

La lucrurile pentru care sunt recunoscătoare și la lucrurile pe care le-am învățat.

Hai mă, sună prea perfect!

Nu, serios. La un moment dat aveam o practică bună. Îmi cumpăram la început de an un carnețel care avea, pe o parte, zilele săptămânii și pe cealaltă, o zonă liniată. La finalul fiecărei zile îmi scriam lecția zilei și intenția pentru ziua următoare. Aveam condiția ca niciodată să nu citesc ce am scris înainte. Doar la finalul anului citeam tot ce se adunase în carnețel. Mamă, și e impresionant!

Nu era aceeași prezență mentală pe care să zic că o am acum, în conversație cu tine. Erau niște lucruri pe care le exprimam dintr-un alt spațiu. Citindu-le retrospectiv am zis „wow, I was fucking wise!” Le uiți, pe cele mai multe, dar te gândești că poate se întâmplă vreun inception pe undeva, dacă le-ai pus pe hârtie. În unele momente chiar nu-mi aduceam aminte cum de-am scris ce-am scris. E un exercițiu foarte mișto, eu m-am lăsat de el de loază, dar îl recomand. Poate mă apuc și eu din nou.

Fac și meditație și mă gândesc foarte mult la intențiile pentru ziua sau perioada următoare și încerc să vizualizez.

Ce urmează pentru Elena? Cum îți imaginezi viitorul?

Știu că bula mea socială e destul de diferită de marea masă, dar am un sentiment pregnant: știi cum e în filmele de război, când se întâmplă atacul și îți arată cum duduie pământul că vin trupele și cumva se construiește momentum-ul și creste tensiunea? E, cam așa am și eu senzația asta că duduie pământul. Simt că din ce în ce mai mulți oameni intră în contact cu o zonă mai spirituală, că dau atenție la bunăstarea sufletului, a minții și a corpului.

Unii sunt mai atenți la ce mănâncă și la cât sport fac, alții sunt mai atenți la ce le transmite sufletul, că poate nu se iubesc suficient sau nu au suficientă grijă de ei… Mă uit la toate workshop-urile care se întâmplă și la cât de mulți și cât de diverși sunt cei care participă. E o evoluție, mi se pare. Parcă ajungem într-o zonă de conștiință mai densă, simt că suntem mai mulți.

Intră în mainstream niște lucruri, ceea ce-i foarte fain. Poate aveam nevoie să atingem nivelul ăsta de stres ca să ne punem problema de ce și cu ce să-l contracarăm. Ăsta-i un feeling pe care îl am, vis-a-vis de viitor.

Știi, am făcut exercițiul ăsta pe Facebook: descrie-ți viața în 6 cuvinte (este foarte tare, acum îl fac și la cursuri și sunt multe exemple haioase de la participanți[2]). Eu am scos două, una în engleză, alta în română:

„Am învățat să mă și iubesc.” Ăsta este un drum care cred că nu o să se termine. Apropo de chestia asta, am făcut un exercițiu foarte mișto, pe care îl recomand oricui: să-ți scrii o scrisoare de dragoste, ție. Am primit tema asta de la cineva dar nu am vrut să o fac atunci, că trebuie, ci când o să-mi vină. Mi-a luat vreo 3-4 luni, dar când a venit, a ieșit, așa… Mi se pare foarte importantă iubirea de sine.

A doua descriere în 6 cuvinte este: „Broke some limits, found new ones.” Știu că îmi doresc niște lucruri legate de companie, că vreau să crească la un anumit nivel. Știu niște lucruri despre lifestyle-ul meu, despre cum vreau să-mi împart timpul și proporția între anumite activități. Dar la modul foarte general, e vorba despre provocări, pentru că we’ll be dead before we know it.

EM 6


Explorând posibilul, Elena evoluează. Într-o viață liniară de tânăr adult competent și băftos, care bifa toate căsuțele care fac să nu mai sune atât de des părinții („Ești bine, mamă?”), un moment de zdruncinare profesională i-a fost prilej de reflecție personală. „Cine e Elena?” a rămas de atunci o întrebare deschisă, la care cel mai flexibil răspuns ar fi „Elena este ceea ce Elena face.”

Și face. Și-a înființat propria afacere în plină criză, după ce a realizat că valoarea de sine, competențele profesionale și personalitatea efervescentă nu se pierd odată cu jobul.

Introspecția, moștenire din pregătirea de psiholog, i-a îngăduit să înțeleagă că fricile, frustrările și lipsa de certitudini pe care și le-a surprins la ea sunt valabile pentru o întreagă generație.

Astfel, Elena s-a transformat în antreprenor, iar asta-i o identitate care a depășit granițele profesionalului. I-a trasat și un stil de viață corespunzător. Anumite sporturi și cursuri, un anumit jargon, acel instinct de a fi într-o permanentă dezvoltare și competiție cu tine însuți și o pregnantă atitudine de „life is short, let’s get shit done” conturează arhetipul de antreprenor, tribul de care aparține. Viața profesională și cea personală s-au întrepătruns într-o formulă fericită, complementară.

Sub învelișul de tânără femeie de succes, Elena rămâne profund umană. A învățat să-și asculte instinctele, să fie atentă la frici și să le neutralizeze expunându-se la ele, conștient și controlat. În ciuda înfățișării de fotomodel (a fost, o vreme), Elena are nesiguranțele naturale unei femei tinere care încă învață cum stă treaba cu feminitatea. Ne-a fost ușor să fim de acord cu cât de comună e, de fapt, stânjeneala tranziției de la fată la femeie și asumarea acestei identități feminine, câteodată intimidantă și pentru reprezentantele sale.

Evoluând, Elena și-a înlocuit nevoia de validare prin conformare școlărească, de copil, apoi tânăr silitor și cuminte, cu validarea interioară a unui om hotărât, cu propriile gânduri, căruia nu îi e rușine să se apere, să contrazică și să-și asume riscuri. Un om care știe și că mai are de crescut.

În ciuda auto-denunțului de aroganță, de care zice că încă nu s-a vindecat cu totul, e o tipă deschisă, blândă și hrănitoare. În același timp, e prima care s-ar băga la o provocare, la ceva nou și fun, mai ales dacă are de-a face cu joacă, sport sau natură. E veselă și energică, dar profund introspectivă. Elena e împlinită, dar vede drumul pe care îl mai are de parcurs. Da, Elena e complexă, adjectivul devenit clișeu pentru femeile care dau dovadă de cât de multe se află în spatele unui zâmbet larg.

Explorarea posibilului, deci. Nu sună rău…


Mândra Lunii – Elena Marineci
from Hey MĂRIE! on Vimeo.

N.b. Textul de mai jos a fost generos împărtășit de Elena după interviu. 

Scrisoare de dragoste către mine

Dragă Elena,

Știu că relația noastră are suișurile și coborâșurile ei, și poate nu totdeauna reușești să simți sau să crezi cât de mult te iubesc!

Iubesc la tine tot ceea ce te face să fii tu: felul în care vrei mereu să vezi care e lecția din spatele unei situații, blândețea cu care îți lași emoțiile să existe, stângăcia cu care te cauți atunci când te mai rătăcești, curiozitatea de a vedea ce este în spatele fricii, glumele care îți ies, glumele care nu îți ies (da, ai și din astea!), tenisul liric cu oamenii cu care faci clic, cinismul pe care îl mai scoți la interval când ești nervoasă, aroganța cu care ții de multe ori oamenii la distanță, timiditatea cu care privești câteodată în ochii unui bărbat, curajul de a te lăsa văzută, vulnerabilitatea care vine odată cu asta…

Știi și tu despre tine deja că ești destul de duală. Poate chiar trială sau câteodată cvadruală. Un amestec de îndârjire și abandon, ambiție și lene, socializare cronică și singurătate profundă, ordine și haos, curaj și frică, inteligență și prostie, emoție pura și raționalizare extremă, control și libertate, aroganță și timiditate, femeie și bărbat, furie și acceptare, copil și adult, fericire și tristețe, curiozitate și ignoranță, lumini și umbre. Câteodată mă derutezi între toate extremele astea, însă atunci când mă amețești de tot, mă duc într-un loc magic și mă uit la tine de acolo.

E un loc pitit destul de bine sub toate straturile cu care îți ții sufletul protejat. Acolo e mereu liniște. Pace. Armonie. Și de acolo pot să te iubesc cel mai sincer! Pentru că de acolo te văd cel mai clar. Și văd că sub toate contradicțiile, suișurile și coborâșurile, ești un bulgare de viață care își tot caută forma. Și asta mă face să te iubesc de fiecare data mai mult! Pentru că din transformare în transformare îți descopăr noi fațete și culori!

Nu mă înțelege greșit, însă! Nu îmi plac toate aceste nuanțe și culori. Și știu că nici ție nu îți plac chiar toate. Ceea ce îmi place însă în mod constant e faptul că te iubesc chiar și atunci când nu te plac! 🙂 Un pic paradoxal, știu, dar asta e realitatea. Realitatea mea. Pentru că la tine iubesc înainte de orice energia cu care trăiești! Sunt mereu conștientă că formele pe care ți le dă viața sunt trecătoare, și dragostea mea nu se atașează de ele. Ea rămâne cu ochii pe TINE! Pe bulgarele de viață care ești. Și ca să te iubesc e nevoie să faci doar asta: să fii.

Elena Marineci (2012)

Interviu de Alexandra Ștef

Fotografii de Vlad Bîrdu

3 răspunsuri la „Elena se joacă”

  1. 🙂 Loved it! Iar treaba cu scrisoarea o sa o fac si eu! Chiar aveam nevoie, deci a picat la tzanc ideea.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *