Echilibru pe două roți


DSC_9532Cu trei bilete de avion destinația Montreal în mână, Andreea și-a dat demisia din corporație, Alex și-a luat un an sabatic de la muncă și Gunnar s-a lăsat împachetat și pus la cală, echipat pentru șase luni de expediție în cele două Americi.

N-au fost șase luni, au fost nouă. Mai exact, 285 de zile în care Alex și Andreea Maruseac au explorat Americile în lung și-n lat, pe două roți.

În drumul din Alaska până în Argentina (plus un bonus, „în sud de tot”), pilotul, consultant introvertit și analitic și copilotul, traducătoare veselă și vorbăreață, s-au minunat de contrastele care conturează două continente de o diversitate amețitoare. Pe fundalurile mirifice au adăugat propriul contrast: două ii bucovinene și un steag românesc, trase-n poză. Iile au stârnit mândria celor de acasă, iar steagul, curiozitatea localnicilor pentru o țară de care puțini auziseră.

Și-au documentat experiențele la fața locului pe blogul lui Alex care, încurajat de entuziasmul cititorilor care cereau poze, trasee, impresii, l-a transformat oficial în jurnal de călătorie. Și-au întregit identitatea de echipă de călători găsindu-și un nume-misiune: Micadu (Munți Înalți, Cer Albastru, Drum Unduitor).

Odată cu contorul de kilometri, creștea și audiența blogului, dar și convingerea că mai mult decât munții și drumurile visate, oamenii și poveștile lor sunt cei care fac ca riscurile, costurile și oboseala să merite. Povești și peripeții atât de multe și atât de faine, încât s-au lăsat convinși să scrie o carte.

Alex și Andreea știau că se potrivesc bine. Dăduseră o fugă până la Starea Civilă nu cu mult înainte. Știau și că dorul de ducă îi împinge pe amândoi afară din casă – „visează departe, depășește-ți visele” e sloganul lor. Dar bănuiau, oare, cum e să petreci 285 de zile, 24 de ore din 24 cu același om, într-un spațiu vital de câțiva centimetri? Unde te refugiezi, dacă te cerți sau ai o zi fără chef de vorbă?­ Ce faci dacă tu vrei plajă, el ghețari?

Avem la Deschidedrumuri un cuplu care și-a croit drum, la propriu, așa că am zis să-ncepem seria de trei episoade cu poveștile de pe traseu. Iar pentru că Hey Mărie! e la ediția despre relații, i-am întrebat și care e povestea lor de cuplu. Dar despre asta în episodul următor.

Pregătiri

Cum v-a venit ideea? Cât timp au durat pregătirile?

Andreea: Ideea plecării a venit firesc, într-o zi friguroasă de iarnă. Era ianuarie 2012 și noi ne hotărâm să plecăm într-o călătorie cum până atunci numai visam. Au urmat câteva luni de pregătiri intense. Totul era nou pentru noi.

Ne-am pus multe întrebări. Cum explici familiei, prietenilor și colegilor de la serviciu ceea ce vrei să faci și că nu e cazul să se îngrijoreze ci poate mai degrabă să se bucure? Cum îți aduni curajul să te rupi de viața liniștită și „predictibilă,” însă sigură? Cum strângi tot ce ai adunat într-o viață de om – fie ea și de om tânăr – în câțiva saci de rafie și cutii de carton, pentru a depozita totul în curtea părinților, la țară? Cum alegi ce iei cu tine într-o călătorie de aproape un an de zile, când spațiul pe care îl ai la dispoziție este ceva mai mare ca o valiza din aceea veche, din lemn, de cătănie?

Încet-încet am început să ne lămurim. Au fost și greutăți. Ne-am lovit și de uși închise și a trebuit să intram „pe geam.” De exemplu, prima încercare de a obține vize pentru Canada s-a soldat cu un eșec. Motivul? Nu cunoșteam pe nimeni în Canada care să ne trimită invitație, iar noi nu aveam rezervări la nici un hotel. Am mai încercat și a doua oară, de data asta abordând puțin altfel problema: le-am scris o scrisoare în care le-am povestit ce aveam de gând să facem, și așa am reușit să obținem vizele.

V-ați propus din start să faceți un jurnal de călătorie?

Andreea: Nu, nu a fost ceva planificat. Alex avea blogul lui personal, în care își scria gândurile. Înainte să plecăm a hotărât să-l transforme puțin ca să-l citească și părinții și prietenii, să știe pe unde suntem. Apoi a început mai multă lume să ne urmărească și să ne întrebe de parcurs, trasee, peripeții… Cam așa a crescut blogul, odată cu călătoria noastră.

Spre finalul călătoriei oamenii tot spuneau, „măi Alex, ar trebui să scrii o carte, la cum scrii.” I-a zis unul, i-a zis altul, până când a zis, „OK, vreau să încerc.” Și chiar era păcat să nu o facă, mai ales că totul a fost scris pe traseu. Odată ce ajungi acasă, se pierd detaliile, dar scris acolo, chiar e o relatare proaspătă.

Micadu pe moto 1

V-ați inspirat din alte bloguri?

Andreea: Ce făcea Alex, de când și-a luat motocicletă, e că urmărea forumuri de motocicliști. Era pasionat de călătorii și voia să știe ce-au mai făcut oamenii. A tot citit și a văzut că motocicliștii se ajută între ei. Sunt multe tipuri de motocicliști, dar călătorii sunt cei mai faini dintre ei, aș zice.

Chiar se susțin. Dacă cineva vede unde ești, zice „a, dar am un prieten în zona aia. Uite, poți să te oprești la el.” Și e mult mai OK să cunoști locul prin oamenii pe care-i întâlnești, decât prin cascade și lacuri. Da, sunt frumoase, dar nu prea vorbesc, ele. Pe când oamenii îți spun atâtea povești… Fac toți banii și tot timpul pe care, chipurile, îi pierzi.

Cum e comunitatea asta de motocicliști călători?

Andreea: Există o pagină, Horizons Unlimited, creată de un cuplu de canadieni care de prin anii ’80 călătoresc prin lume și mai organizează și întâlniri în diferite localități de pe glob. Noi chiar ne-am întâlnit cu motocicliști în Canada, prin site.

Atunci îți dai seama că nu ești nebun. Că da, părinții te încurajează, dar tot le e frică, tot nu înțeleg ei de ce vrei să faci asta. Prietenii, la fel. Dacă n-au motocicleta, îți sunt prieteni buni, ai ce vorbi cu ei, dar la fel, tot zic, „băi, dar eu nu înțeleg, de ce cu motocicleta? Că uite câți morți, sau ce gălăgie fac pe străzi, de nu pot să dorm noaptea din cauza lor…”

În schimb, cu alți călători, te așezi la masă și vorbești despre granița dintre Columbia și Peru ca despre ceva familiar. „Știi granița aia? Vezi că s-au schimbat grănicierii…”

Cum vorbim noi, restul, de serialul de aseară…

Andreea: Ha ha, cam așa. Comunitatea de călători îți confirmă că nu ești nebun, sau că sunt alții mai nebuni decât tine. Afli sfaturi, locuri pe unde să mergi… Acum, dacă-i urmărești de acasă, te doare sufletul că nu poți fii și tu cu ei.

V-ați asumat faptul că lucrurile nu tot timpul vor ieși cum vă așteptați? Că există riscuri?

Andreea: Uite, am învățat chestia asta cu Couchsurfing. Când am mers în Norvegia, înainte de călătoria în Americi, am descoperit Couchsurfing-ul și am tot stat, până în nord de tot, pe la oameni. De fiecare dată ziceam că o să ne mănânce. Ne-a dus unul odată cu mașina prin pădure, prin Finlanda. Ziceam să ținem minte traseul înapoi dar la un moment dat pierdusem toate reperele și chiar am zis, „a, gata, ăsta o să ne mănânce. Și Alex răspunde: „stai liniștită, are copil.” Eu: „da, o să ne gătească și-o să ne dea copilului.”

Nu prea au fost momente când ne-am speriat amândoi în același timp. Aveam chestia asta, ne completam unul pe altul. De câte ori avea unul dintre noi dubii, celalalt îl liniștea. Asta fără să ne dăm seama, nu ne luasem task-ul ăsta de la bun început, ci s-a întâmplat.

Eram prin America Centrală, în anumite locuri, nu dau nume, și mă cam enervau unii oameni, că erau foarte interesați de turist și nu te tratau ca pe un om, ci ca pe un bănuț umblător. Atunci eu eram „ah, nu-i mai suport, hai să plecam odată de aici” și el, „stai liniștită că, uite, trec și ei prin greutăți.” Totdeauna ne linișteam unul de altul. Și acum a rămas așa.

Știați că o să dureze 9 luni de zile?

Andreea: Nu. Eu am încercat să-mi iau liber de la muncă 6 luni, așa ziceam că o să ne țină traseul și banii. Ni se părea că e o perioadă OK, nici prea mult, nici prea puțin. Eu până la urmă mi-am dat demisia, că nici măcar atât nu puteam să-mi iau liber. Alex și-a luat un an sabatic de la muncă.

Biletul de avion era pe 6 luni, dar când am ajuns prin Panama, să trecem din America Centrală în cea de sud, ne-am dat seama că nu o să ajungem la timp. Atunci am prelungit biletul. Am anunțat acasă (ei se așteptau să ne întoarcem mai repede), pe blog și pe mailuri că „fraților, mai durează un pic până ne întoarcem, că e bine.”

Pe traseu

Ați pornit din Montreal, unde ați aterizat cu tot Gunnar, motocicletă. Care a fost traseul, apoi?

Alex: Din Montreal, de pe coasta de est a Canadei, am pornit spre vest, până în Alaska, SUA. Apoi am început să coborâm. Am traversat din nou Canada și am ajuns în State, unde am stat o lună, cel mai mult prin vestul țării.

Am explorat Mexicul și America Centrală tot pe țărmurile Pacificului. Trecerea în America de Sud, din Panama, am făcut-o pe mare. Asta fiindcă Darien Gap, o zonă de junglă, mlaștini și nativi face imposibilă trecerea terestră. Din Columbia încolo, obiectivul a fost Tierra del Fuego, Argentina.

Micadu moto pe barca

Cum era pe la frontiere, ați avut probleme?

Andreea: Ne planificam o zi pentru vamă, că știam că durează să ne înregistrăm pe noi, plus motocicleta. La un moment dat ne-am intrat într-un ritm. Alex făcea formalitățile vamale și pentru mine, în timp ce eu stăteam să am grijă de motocicletă și să intru în vorbă cu oamenii. Așa se află poveștile, chiar de la oameni, nu din cărți sau din poze.

De exemplu, ne întrebau grănicierii din Guatemala cum e România, cum îl cheamă pe președintele țării (nu știau unde-i România, dar voiau să știe cum îl cheamă pe președinte). Ne întrebau, „dar voi aveți armată?” „Avem, dar nu stă pe străzi, cum aveți voi aici. Armata ne ferește doar în caz de urgență.” „Păi și pe voi cine vă apară pe străzi?” Erau foarte sinceri, ei nu văzuseră altă lume în afară de asta. Mi s-a părut super crud, că aia e normalitatea lor. Și noi ne plângem… Bun, nici noi nu o ducem extraordinar, dar totuși, unele chestii sunt mai în regulă.

Apropo, în ce limbă vorbeați cu localnicii?

Andreea: Din America Centrală încolo am încercat să vorbim în spaniolă. Am avut un curs audio și l-am ascultat în tot drumul din State. Tot repetam, vorbeam și prin intercom, prin căști, între noi. Nici măcar în mers nu avea scăpare Alex, tot trebuia să vorbească cu mine.

Alex: Când am intrat în Mexic eu nu știam decât „Por favor no me matas” și „No soy gringo, no tengo dinero.” Andreea știa ceva mai mult, din anumite „filme” de la noi din țară. Când ajungeam la hotel aveam un fel de listă de bifat: dacă au parcare pentru motocicletă, că era important să o găsim dimineața și, destul de sus pe listă, dacă au apă caldă. „Tienes agua caliente?” „Sí, sí, claro que sí!” Și ajungeam la baie, porneam apa caldă și nu curgea apă fierbinte. Se întâmpla atât de des încât am întrebat-o odată, „mă Andreea, caliente înseamna călâie?”

Andreea: de obicei, când mă întreba câte un cuvânt în spaniolă, îmi veneau în minte melodii. Când m-a întrebat asta cu caliente m-am gândit „ritmo caliente nu înseamnă ritm călâi…”

Cum făceați cu mâncarea, aveați rezerve?

Andreea: Nu prea aveam rezerve. Fiind pe motocicletă, nu prea aveai unde să ții chestii. Alex a făcut o listă în Excel înainte să plecăm, ca bun consultant… Și-a făcut un tabel cu câte tricouri, câte șosete, câți chiloți. Eu mai încercam să trec pe lângă listă dar mă punea să scot toate chestiile lângă geantă, să vadă ce pun și ce nu. Și-mi plăcea. Adică era OK să mai scoată din ele, că știai că n-ai nevoie, dar tu nu te îndurai. Dacă ți le lua altcineva, dădeai vina pe el și gata.

De exemplu, mi-am uitat rochița pe care o pusesem și până prin Guatemala n-am avut de unde să-mi cumpăr una, că nu prea ne opream prin orașe. În Guatemala mi-am luat și o rochie și o fustă, dar a trebuit să renunț la două chestii pentru ele. Am renunțat la două tricouri, dar fusta era lungă și o puteam folosi și ca rochie, și cămașă de noapte.

Am mai avut o eșarfă, pe care, la fel, o foloseam în multe feluri. Eșarfa aia a ajuns și pe post de sârmă. La un moment dat, când bătea vântul, am prins parbrizul cu ea. A fost, pe rând, cearșaf de plajă, față de masă, pelerină, batistă, pălărie de soare. O eșarfă super faină pe care o și pozam, în diferite ipostaze. Ar trebui să scriu pe blog despre ea…

Andreea Esarfa

N-ați avut niciodată o situație de pericol în care să ziceți, „băi, în ce dracu ne-am băgat?”

Andreea: Nu prea, au fost situații destul de lejere. Eu am avut un moment când eram în sud de tot, în Argentina, unde era pustiu și bătea vântul super, super nasol. Ne dădea jos de pe motocicletă. Alex se chinuia să țină motocicleta dreaptă, bătea vântul cu 100 km pe oră. Ei, eu în momentul ăla nu înțelegeam de ce vrea Alex să meargă până în sud de tot și nu era suficient să ne oprim acolo și să ne întoarcem spre nord. I-am zis la un moment dat că mă gândesc să iau autobuzul și să mă duc în Buenos Aires, să-l aștept acolo. Să se ducă el, să-și facă damblaua, dar eu îl aștept în Buenos Aires. Mai interacționez cu oamenii, mai un tango, îmi făceam de lucru…

A zis, „hai, mai încearcă o zi, că poate o să te răzgândești.” Am ajuns în sud de tot, în Ushuaia și acolo am găsit un vas de expediție cu care am fost în Antarctica. Ei, și pentru faptul că am ajuns în Antarctica și a fost cum a fost… nu mai pot să zic nimic. Da, momentul ăla cu vântul, în Patagonia, cu frig și pustietate chiar a fost neplăcut, nu mi-am dorit să fiu acolo. Mă vedeam pe o plajă, undeva mai la nord. Dar după atâta muncă, că tot drumul ăla a fost ca să vedem Antarctica, a meritat. Îmi aduc aminte cu groază de drumul ăla, de cele 2 – 3 zile cât a durat, a fost… nu mai aveai ce să pui pe tine, atât de frig era.

Concluzia e, deci, „keep riding”? Sau, mai corect, chiar sloganul vostru: „visează departe, depășește-ți visele.”

Andreea: Exact. Mi se părea că, la un moment dat, lucrurile se rezolvau de la sine. Îmi spuneam, „de ce te stresezi, că oricum se găsește o soluție.” De fapt, de multe ori Alex era rezolvatorul lucrurilor pe care eu le luam așa, for granted.

Rezolvări, de exemplu, când eram prin diferite orașe sau sate căutând cazare și ne ieșea un om în cale și ne lua la el acasă. Nu se întâmpla în fiecare seară, din păcate. Erau și momente când tot căutai, erai obosit, te dădeai jos de pe motocicletă, îți scoteai casca, te duceai la hotel și întrebai vechea poveste: „Aveți wi-fi ? Aveți parcare pentru motocicletă? Tienes agua caliente?”

Alex 2

Descoperiri

V-ați intersectat și cu alți tineri care făceau astfel de călătorii? Sau e un hobby prea scump?

Andreea: Contează mult cum călătorești. Dacă ești obișnuit cu confortul și să stai în fiecare zi la hotel, tânăr fiind, n-o să poți să faci chestia asta. Dar un student care e învățat că are o rație de bani pe lună cred că s-ar descurca foarte bine într-o călătorie din asta, că știe să se gospodărească.

Uite, am întâlnit un tip care era născut în Guatemala dar locuia în Canada. Dormea pe acoperișul unui McDonalds, își cumpăra numai 1 dollar menu, asta mânca toata ziua. Îl vedeau băbuțele că e drăguț și singur și mama din ele voia să-l ajute…

Te descurci. Motocicleta îți deschide multe uși (și bicicleta, și mai și), pentru că oamenii văd că mergi sub cerul liber și simt nevoia să-ți dea un adăpost, li se pare că e foarte romantic modul ăsta de a călători și vor să știe mai multe.

Noi chiar am întâlnit oameni care ne-au băgat în seamă pentru că eram cu motocicleta. Aveam și steagul României și ne întrebau de unde e steagul, de unde e numărul de înmatriculare și așa stăteam de vorbă… Ne mai opream să pozăm iile și la fel, ne întrebau „da’ ce sunt astea, de unde sunt?” și începeau poveștile. Portițe se găseau.

Tipe care să facă asta, singure, ați găsit?

Andreea: Da. Am întâlnit o tipă din Australia care mergea ca și noi, din State în America de sud. Era blondă cu ochi albaștri și ne povestea, odată ajunsă în Mexic, „băi, voiam să mă vopsesc brunetă și să-mi pun lentile de contact,” pentru că toți mexicanii erau atrași de ea și nu înțelegeau despre ce e vorba.

Am întâlnit și fete care purtau cizme cu toc pentru că n-ajungeau la pământ, de pe motocicletă, și ca să poată conduce trebuiau să poate cizme cu toc (mai gros). Și conduceau. Se poate face. Îți trebuie doar click-ul ăla să ieși din casă, să închizi ușa cu cheia și să pleci la drum.

Micadu tipe singure

Când aveați o zi mai proastă, vă ajuta să știți că sunteți urmăriți online?

Andreea: Da, nu te simțeai singur. De exemplu, de Revelion eram în Lima, Peru, într-un hotel. Și na, de Crăciun, de Revelion te vezi cu prietenii, te suni, îți dai mesaje, știi cum e. Și ne simțeam cam… OK, eram împreună, dar parcă voiam gașca aia, care te înconjoară.

Atunci primim un mesaj, „verificați-vă mailul.” Când îl deschidem, descoperim un video făcut de mai mulți prieteni care nu se cunoșteau între ei, nici nu știu cum au făcut. Cred ca tot de pe pagină, cei care ne urmăreau și-au făcut un grup și au strâns clipuri și au compilat un videoclip cu urările lor. Unul la mare, altul la el în curte… a ieșit foarte frumos. Am zis „da măi, hai să mergem mai departe, că uite, prietenii tot acolo sunt, ne așteaptă și ne încurajează.”

Cum a fost interacțiunea cu localnicii? În America Latină, de exemplu?

Alex: Limba a contat destul de mult. Dacă vorbeau engleză era mult mai ușor să comunicăm. Treptat, am învățat și noi ceva spaniolă. Uite, de obicei sunt destul de critic cu mine, dar m-am bucurat că în Argentina deja puteam să mă fac înțeles. Dacă mai beam seara vreo 3-4 beri, deja eram expert…

Am avut o astfel de seară, în Columbia, cu niște oameni pe care nu îi cunoșteam dar care până la urmă ne-au cazat. Chiar a fost interesant. Unul ne-a cazat pe noi și șeful lui ne-a ținut motocicleta la el în curte. După ce am aranjat chestiunile astea administrative am zis, „OK, ieșim în oraș.” Și ieșirea în oraș a fost, de fapt, într-un service auto; avea șeful un magazinaș de piese auto. A tras oblonul, și-a mai sunat vreo doi prieteni, dintre care unul era polițist de circulație, au adus columbienii noștri bere și au început să ne întrebe de România.

La început a fost mai greu, că discuțiile erau despre politică, istorie… Ei nu știau engleză prea bine, eu încă învățam limba. Au băut ei bere și au înțeles engleză; am băut eu bere și am vorbit mai bine spaniolă. Într-un final a fost extraordinară discuția, a fost una dintre cele mai interesante seri. Stăteam – cred că era deja vreo unu noaptea – și mă uitam la oamenii ăștia: mai mult de jumătate dintre ei nu îmi știau numele, dar veniseră acolo. Practic, noi știam doar doi oameni, și pe aceia doar de câteva ore, dar discutam despre politică, cultură, sociale…

Am aflat și cum trebuie să negociem, dacă ne oprește poliția, chiar de la polițist. Ne-a explicat că dacă ne oprește un polițist în trafic în Columbia și ne cere pașaportul, fraza este: „Domnule polițist, veți găsi în pașaportul meu o mie de motive pentru a rezolva această problemă.” Nu mai știu exact moneda, dar știu că era o cifră care, tradusă în dolari, nu ar fi însemnat prea mult.

Micadu Fiesta Mexicana

Cum ai putea să convingi un om care e sceptic sau care nu înțelege de ce călătorești pe motocicletă? Ce e acel ceva pe care nu ai cum să-l simți fără o astfel de experiență?

Andreea: Îmi aduc aminte când am plecat cu Alex la Turnu Măgurele, spre Dunăre. Alex mergea încet (de obicei merge încet, mai încet decât cu mașina, pentru că astfel chiar vezi lumea altfel). Auzeam ce vorbeau băbuțele pe bancă, în sat; simțeam ce a gătit tot satul, pentru că miroseam fiecare fel de mâncare… Cum zicea și Mihai, care ne-a prefațat cartea: „Când te plouă, te plouă; când ți-e frig, ți-e frig; dar când ți-e bine, ți-e al naibii de bine.”

Realizezi niște lucruri pe care nu le-ai realiza stând în mașina, cu geamul închis. Acolo îți miroase odorizantul cu aromă de liliac pe care îl ții agățat la oglindă. Când ești pe motocicletă, miroși pădurea de liliac de lângă tine. Auzi greierii, auzi vrăbiile cum se ceartă… Chiar ne facem zeci de povești într-un singur drum de motocicleta cu ce discută vrăbiile alea în copac sau ce gânduri disperate are șoarecele de câmp, când îți trece prin față.

Când am trecut prin Brazilia, am văzut o broască țestoasă pe mijlocul drumului. Eu am zis „Alex, Alex, e o broască țestoasă pe mijlocul drumului, hai să ne întoarcem, s-o dăm la o parte!” Ne-am întors, a parcat motocicleta pe dreapta și a luat broscoiul, în timp ce eu pozam. Și stă el așa, cu broscoiul în mână, uitându-se la boșorog, că cine știe de când stătea broasca aia țestoasa pe acolo, și zice „Auzi, știi ce? Eu știu de ce am plecat în călătoria asta. Ca să ajutăm broasca asta țestoasă să treacă strada.”

Alex testoasa

Pentru episodul II i-am întrebat pe Andreea și Alex de povestea lor, despre începuturile pasiunii pentru călătoriile pe două roți și despre cele învățate din conviețuirea pe șaua unei motociclete. Așadar, va urma…

 

Interviu de Alexandra Ștef

Fotografii oferite de Micadu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *