De vorbă cu Ana, toamna

1379914_10151655095551404_1518572092_nAna Ularu a jucat primele roluri la 9 ani, în două coproducții româno-franceze. La 15 ani a început repetițiile pentru piesa Lolita, iar la 25 a jucat rolul principal în Periferic, pentru care a ridicat premii pentru cea mai bună actriță din Berlin, Locarno, Viena, Thessaloniki, plus un premiu Gopo. La cei 28, câți are acum, a apărut în douăzeci de filme, șapte piese de teatru, cinci videoclipuri și două seriale.

De ce Ana? Pe lângă talentul actoricesc (musai să vedeți Periferic), ne-au intrigat slăbiciunea pentru anarhiști, atitudinea nonconformistă și spiritul zglobiu care trec de ecran, scenă, copertă. Părea să întruchipeze fix acea „Kick-ass Lass” pe care o căutam pentru primul număr. Ne-am păcălit, oare?

Așa începe o după-amiază petrecută cu Ana…

Ne-am întâlnit în Tineretului, parcul în care a copilărit. Venea spre banca pe care mă așezasem cu Vlad cu un mers convins, băiețos. Ne face semn cu mâna, rooock. „Începe distracția”, mi-am spus, deja fascinată. Ne-a învăluit în norul ei de energie și am luat-o toți trei la pas convins, băiețos spre un loc pe care să punem păturica și să vorbim despre viață.

Găsit peticul de iarbă ideal, întins păturica și trântit pe ea. Scos pe rând cele necesare: aparate foto, reportofon, caiet, pix, covrigi și biscuiți cu ciocolată. Pornit reportofonul și uitat în iarbă, printre frunze uscate. E însorit, dar parcul e încă amorțit într-o vineri la prânz. E gol și liniștit.

Aproape. Pe fundal se aude muzică populară și Ana prinde un „ăăăăă…” tremurat. Sparge toropeala cu vocea fermă, aproape dură, pe care o stăpânește bine.

Chiar, mai cânți?

N-am mai cântat de mult, de la Guerrilive, din vara trecută. Bine, am mai cântat în Nepal și la karaoke, la petrecerea de final a filmului trecut, dar profesional n-am mai cântat de mult.

[Ana cântă. Este vocalistă în trupa Sunday People (aflați în pauză), cu care a înregistrat un album.]

Și nu duci dorul?

Ba da, groaznic. Mi-e foarte dor să cânt. Am studii de muzică, de chitară și pian, dar nu mi-au plăcut deloc, nu studiam niciodată. Mie îmi plăceau alea de canto, dar eu nu sunt cântăreț, eu-s lăutar. Și îmi iese cu lăutăria, câtă vreme există chimie între mine și o echipă de muzicieni. Dacă e chimie, sunt foarte fericită și inspirată. Dacă mi se dă un negativ, pot să fac versuri, să scriu, să-mi fac linia melodică…

Deci e mai mult decât un hobby?

Daa, da. La un moment dat ziceam că n-am fost niciodată mai fericită decât cântând pe scenă. E un sentiment uluitor. Mai ales într-o meserie de-asta, ca a mea, în care ești constrâns să spui vorbele altuia, chit că le schimbi, chit că-ți plac la nebunie. Dar atunci când ai mesajul și versurile tale, chestia ta, nu ești decât un canal, un emițător. Nu trebuie să faci niciun personaj, nu exiști, ești doar emițătorul unui mesaj.

[Impresii de până acum: Anei îi plac oamenii. Se simte din primele secunde în care te privește fix în ochi, așteptând ceva de la tine la care să poată reacționa. E tot timpul gata. Ana trebuie să se exprime constant, prin orice mijloc are la îndemână atunci.]

Ți-ar plăcea să scrii ceva, un performance, în care eventual să te reprezinți pe tine?

Nu, apropo de ce ziceam, că nu-mi place să mă reprezint pe mine. Cu ficțiunea niciodată nu mi-a ieșit, nu-mi place să scriu ficțiune. Îmi place să scriu sinopsisuri de videoclipuri, cu cât mai elucubrante și costisitoare ar fi de realizat, cu atât mai bine. Eseuri scriu, am tot scris, și cronici… dar nu mă bag la ficțiune.

[Ana a apărut în videoclipurile unor formații precum Kaiser Chiefs, Hurts sau All Saints, unele cu scenografia făcuta chiar de mama ei, Mihaela Ularu.]

1157751_10151655095591404_931182611_n

A: Dacă ai putea să trăiești un an în pielea altui om, ai face-o? Cine ar fi?

Nu, n-aș face-o. Chiar dacă în multe momente, fiind foarte, foarte autocritică, mă gândesc „nu ești ok, nu ești adaptată social, ești bizară, ești așa și pe dincolo”. Dar, pe de altă parte, istoria mea de până acum, cu toate bucuriile și nefericirile ei, îmi place, că e a mea. Și singura mea problemă cu faptul că la un moment dat o să plec din lumea asta e că, fiind extrem de curioasă, nu știu ce o să se întâmple mai departe. Nu, nu aș da un an din viața mea.

A: Între acei oameni care preferă surprizele și cei care vor certitudini, care-și planifică întreaga viață, tu unde te afli? Probabil că în actorie e imposibil să ai certitudini…

E imposibil. E un eseu genial scris de William Hazlitt, o apologie pentru actori, scris pe la 1800 (n.r. „On Actors and Acting”, 1817), în care exact despre asta se vorbea: nu-i mai acuzați pe actori de frivolitate pentru că, în meseria asta, astăzi ești sus, mâine ești jos. Ei se bucură ca disperații în momentul în care le merge bine, după care urmează o perioadă în care nu știu ce or să mai facă.

A: Puteai să fii altceva în afară de actriță?

Mai mult ca sigur că aș fi putut fi altceva. Tot timpul spun chestia asta: dacă aș fi pictat mai bine decât pictez sau dacă aș fi cântat mai bine decât cânt, n-aș mai fi actriță.

[Ana pictează, de mică, dar nu prea arată ce face. E mare fană Hieronymus Bosch și poți să-i vezi influența fantezistă și bizară în picturile și colajele pe care le face pentru prieteni.]

A: Serios?

Da. La un moment dat voiam să fac regie (și încă nu mi-a trecut acest gând), dar în ultimii ani a început să-mi placă meseria mea mai mult decât îmi plăcea înainte. Am crescut, ceea ce e un lucru bun, și crescând, nu mai sunt atât de serioasă. M-am relaxat foarte tare și de-aia a început să-mi placă meseria mea mai mult. Probabil că aș fi putut, dacă mi s-ar fi dus mintea la chestia asta și n-aș fi avut întâmplarea de a mă naște într-o familie de artiști, ci într-o familie de doctori, să fiu…

Vlad: Dar în primul tău moment de conștiință, ce te gândeai că vrei să fii când o să fii mare?

Eu am vrut sa fiu actriță de la 6 ani.

V: Foarte tare. Asta e probabil o chestie de mediu. Ai tăi ce sunt?

Scenografi. Scenograful are o meserie damnată, este omul care vine primul și pleacă ultimul, care-și ia toate șuturile în fund, și la costume, și la decoruri, din cauza nesiguranței celorlalți.

Părinții mei, oameni foarte haioși, cu un simt al umorului extraordinar, mi-au zis amândoi, separat (pentru că sunt despărțiți de mult), în nenumărate rânduri, că ei n-ar putea niciodată să facă ce fac eu. Tatăl meu, care acum e profesor, deci le vorbește oamenilor, mi-a zis „câtă vreme trebuie să vorbesc, e în regulă. Dar să mă pui pe mine să mă urc pe scenă și să fac un personaj, mi se pare imposibil. Imposibil!” Ori problema mea mai degrabă este să mă urc pe scenă și să vorbesc eu, în calitate de mine, despre ceva. Pot să scriu, pot să scriu oricât, pot să cânt, pot să fac orice. Dar în momentele în care a trebuit să vorbesc eu, Ana, chit că a fost să prezint un premiu la Gopo, tremuram în ultimul hal. E foarte ciudat… și nu te crede nimeni.

V: E credibil. Ca actor, îți împrumuți corpul pentru niște personaje, dar în același timp e și un mijloc de protecție.

Îți împrumuți imaginația, aia e cea mai importantă. Dar mi se pare că actoria, tocmai, nu e o metodă de protecție. Am avut de foarte multe ori conștienta faptului că nu e normal ce facem noi. E cumva împotriva naturii ce facem ca actori. Adică, în condițiile în care toți oamenii se acoperă, cu haine, cu Facebook (o mască uriașă de fapt, toate lucrurile astea sunt niște măști), noi venim și ne arătăm când suntem mai urâți, mai goi. Oricât de „personaj” ar fi personajul respectiv, când plâng sau când sunt goală sau când râd… e fața mea, e vocea mea. Nu e nici o protecție, de fapt.

V: Mă gândeam la fotomodelele sau actrițele de top care spun că nu pot ieși din casă oricum, că au de păstrat o imagine, care de fapt e produsul unei întregi echipe de oameni.

Stai puțin, că eu nu sunt Charlize Theron. Mie nu-mi pasă cum arăt. Eu uit foarte des cum arăt. Îmi plac hainele, asta-i tot. Dar nu m-a interesat niciodată să ies nemachiată, de exemplu. Oricum trei sferturi din timp sunt nemachiată. Nu mă photoshopează nimeni, că ar fi mult de lucru ca să mă facă cum e standardul, deci eu n-am nici o problemă cu chestia asta.

1240327_10151655095471404_1487003174_n

A: Și eu aveam aceeași impresie, că personajul e un soi de mască. Asta înseamnă că dacă tu ești deprimată și trebuie să joci un personaj care e în culmea fericirii, acel rol te ajută, oare? Te vindecă în vreun fel?

Nu, n-are nici o legătură, pentru mine sunt două lumi. Sunt unii actori care se exorcizează foarte mult prin ceea ce fac și într-un fel îi invidiez, dar eu nu vreau să am treabă cu mine. Adică mă folosesc de resursele mele, de ce știu eu, de toată matematica feței mele, mă folosesc de ele. Dar nu am folosit niciodată nimic din istoria mea într-un rol. Pentru că atunci când am încercat, punctual, nu mi-a ieșit. Când am zis „ia uite, asta seamănă un pic cu aia”, nu mi-a ieșit. Nu mă interesează să fiu eu. E un alt om, nu sunt eu.

Eu cred că un actor trebuie să fie un om foarte sănătos la cap, serios. Am învățat asta în facultate și țin de ea cu dinții. Și dacă o să ajung vreodată să predau, asta o să le spun și eu studenților mei: „trebuie să fiți foarte sănătoși la cap, fraților”. Altfel nu merge.

V: Ce zici de actorii care spun că își duc rolurile acasă?

Una e să-ți duci rolul acasă ca să-l joci o perioadă, ca antrenament. E ca și cum ar trebui să joci cu un anumit accent și o perioadă vorbești doar cu accentul ăla, ca să te obișnuiești cu el. Dar sunt actori care au ajuns să se călugărească, să se sinucidă… aia înseamnă să o duci la extreme. Să-ți duci rolul acasă în sensul că te duci îmbrăcat în costum, vorbind ca personajul și făcând în continuare miștourile, aia e o chestie de lucru, cred. Câtă vreme nu e patologic, cât timp nu ai senzația că tu chiar ești personajul ăla… Pentru că nu ești personajul ăla. Iar după aia trebuie să scapi de el, că vine alt personaj. Asta e mișto și aici e, de fapt, bătaia peștelui. Mai ales când lucrezi foarte mult, dacă ajungi să te identifici, e foarte ciudat. Pentru că tu după aia ai de făcut un alt rol. Iar dacă te ajută providența, rolul următor o să fie foarte diferit. Atunci ce faci?

A: Deci concluzia e că nu trebuie să fii nebun ca să fii actor, din contră. Și că nu poți să te iei foarte în serios. Asta mi se pare tare, că maturizarea înseamnă să…

Să nu te mai iei în serios atât de tare. Ăsta a fost procesul meu. Mă gândeam acum că idealul ar fi (mamă, ăsta ar fi actorul perfect!) actorul care s-ar putea transforma în omul ăla. În sensul de morph into it. Să te poți transforma după voie în bărbat, în femeie, în orice. Dacă aș vrea o superputere, asta aș vrea.

Mamă, asta ar fi tare, chiar tare! Să iau ce chip vreau eu. Chip, voce… să pot să joc un bărbat. Să fiu un bărbat, mâine. Un bărbat de 50 de ani. Deci asta, atâta. Nu-mi doresc nemurire, nu-mi doresc frumusețe veșnică, dar asta mi-ar plăcea muuult de tot.

A: Apropo de faptul că ești băiețoasă, ai avut vreun moment, în copilărie, în care ai zis, „băi, eu clar sunt fată”?

Da, am avut o problemă cu asta. Când aveam vreo 15 ani am avut o perioadă în care mă îmbrăcam în hainele lui taică-meu din tinerețe. Niște blugii din ăia evazați, de când era taică-meu hipiot… Asta pentru că, dintr-un soi de orgoliu stupid ziceam „nu, eu sunt un om deștept și vreau ca lumea să mă perceapă prin minte, nu prin corp” sau o prostie de-asta. Nu mi-a plăcut, foarte multă vreme, că sunt fată. Și dintr-un anumit punct de vedere, nici acum nu-mi place. Dar n-a existat un punct în care să zic „bă, asta e!”, am fost tot timpul conștientă că asta e, cumva. Și sunt lucruri care îmi plac foarte mult. Faptul că pot să port copii mă bucură foarte mult. Pentru că în momentul în care va veni… abia aștept!

A: La MĂRIE! tare mult vrem să arătăm și să încurajăm diversitatea. Oare cum se poate stimula o curiozitate benevolă pentru alți oameni, diferiți de tine, ca în loc de prejudecăți, să-ți pui întrebări și să fii deschis?

Asta cu curiozitatea e motto-ul meu in viață. Dar cred că e o chestie de mecanism interior, ești construit într-un fel. Sau ești îndeajuns de maleabil încât la un moment dat să zici, „aha!” Cred că timpul fiecăruia e foarte diferit. Eu o văd, de exemplu, pe bunica mea, care la 84 de ani este unul dintre cei mai deschiși la minte oameni pe care i-am văzut vreodată. Dar a devenit recent așa. Nu că ar fi fost vreodată închisă la minte, dar în ultimii ani s-a relaxat într-un fel.

A: Cum percepi generația noastră? Crezi că suntem nebuni și ne îndreptăm spre o distopie? Sau trecem prin provocările normale oricărei generații?

Da, ne îndreptăm spre o distopie, dar din alt punct de vedere. După părerea mea, distopia vine din cauză că ne distrugem resursele și ne omorâm planeta. Citeam de chestia cu Fukushima, cu bazinele scufundate cu combustibil radioactiv, de faptul că mai sunt câteva luni și dacă nu se face ceva, tot oceanul Pacific o să fie poluat până la Dumnezeu… Pe mine chestia asta mă sperie. Faptul că se legalizează căsătoriile homosexuale mi se pare o chestie de bun simț în secolul în care trăim. Și mă lupt cu oricine care zice că e o aberație, sau că nu e natural… Ce e natural? Câtă vreme nu rănești pe nimeni ai dreptul să-ți faci orice plăcere ai avea. Mi se pare aberantă orice fel de judecată de genul ăsta. Noi avem probleme mult mai mari de atât. Planeta se îndreptă spre sfârșit că se deversează porcării în mare, nu că-și schimbă oamenii sexul.

A: Te-ai gândit vreodată că ai putea avea un rol de educator?

Nu sunt îndeajuns de prezumpțioasă încât să cred că aș putea fi educatorul nimănui.

V: Dar oricum ești, prin prisma a ceea ce faci.

Eu de-aia m-am făcut actriță. Vă zic momentul în care am vrut eu să mă fac actriță: aveam vreo 6 – 7 ani și mergeam la niște repetiții cu mama. Acolo repeta Maia Morgernstern și vedeam cât de diferită era pe scenă, față de cum era în viață. Nu prea înțelegeam eu mare lucru din ce se întâmplă acolo, dar la un moment dat s-a urcat pe scenă și a făcut un monolog… și mi-au dat lacrimile. Și am zis „mamă, ce mișto! Vreau să fac și eu asta altora”. Chestia aia de sentiment pur, care nu venea din nimic (sau poate făcea apel, dar la ce, Doamne iartă-mă, să facă apel la vârsta aia?!). Mai ales că era un text absurd, Vișniec, adică nu vorbea despre cum a murit o pisică. M-am gândit că asta vreau să fac și eu, vreau să trezesc ceva în ceilalți. Pentru că asta încă mă bucură pe mine la actori, la filme, la teatru, la muzică, la orice. Momentul ăla în care, total independent de mine, trezește ceva în mine.

Mă uitam aseară la Game of Thrones, care este un monument de actorie, de situații excelente, de statuturi și cum joacă și cum… e minunat!

V: Cum, încă nu l-ai terminat?!

Abia m-am apucat de el pentru că aveam o mie de preconcepții, cum a avut toată lumea. Și aseară am văzut o scenă care era absolut banală dar mi s-a făcut pielea de găină. Ei, aia îmi place, aia vreau să fac.

Când a fost premiera de la Periferic la Locarno (4000 de oameni, frumos, agitație) eu mă duceam și prin săli, să văd ce se întâmplă când sunt doar 60 de oameni. Mă așezam pe jos, lângă scaune, șopa șopa, să nu mă vadă și să mă recunoască. Era momentul cu banii (dacă n-ați văzut filmul, nu vă zic) și am auzit pe cineva în sală făcând „iiiișșș”. Băi… asta voiam! Deci asta voiam, mai mult decât aplauze. Că aplauzele sunt de multe ori de conveniență. De nu știu câte ori mi s-a întâmplat să merg la spectacole foarte proaste și să aplaud chiar și eu. Cu toate că, de câțiva ani, nu mai sunt în stare. Dacă nu-mi place ceva, mă ridic și plec. Neostentativ, că nu vreau să demonstrez nimănui „vai, ce dezgustată sunt eu”, dar nu pot să aplaud. Ei, sunetele astea îmi plac mai mult decât aplauzele. Mamă, mamă, ce-mi plac… De-aia zic, e un fel subtil de a influența pe cineva.

Eu nu cred că există educatori. Eu nu sunt un educator mai mult decât poți fi tu, sau tu. Mi-am luat niște super lecții… Poate o să sune aiurea, dar eu sunt un om lucid și nu bullshit-uiesc: m-am uitat la copiii în Nepal care purtau coșuri pe cap de la 3 ani, cum stăteau ei drepți și purtau coșul ăla. Erau puternici, se cățărau pe munți, n-aveau nici o treabă. Pe mine chestia aia m-a educat mai mult decât multe chestii pe care le-am învățat în școală. Ca atitudine în fața frigului, în fața vântului… Dacă ești deschis să înveți, înveți de la oricine și din orice, dacă nu judeci. Iar asta a devenit chiar o problemă, pentru că, în afară de vreo două cazuri, eu nu prea pot să nu mai plac oameni.

A: Serios?

Da, nu prea mai pot să disprețuiesc pe nimeni. Am vreo 2 persoane pe care le disprețuiesc oricum, dar încă mă gândesc că dacă petrec 5 minute cu acele persoane pe care le disprețuiesc profund în acest moment, sunt convinsă că or să ajungă să-mi placă. Mi s-a întâmplat de nenumărate ori. Pentru că devin foarte curioasă de ei. Și mi se pare, „mamă, ce mișto, ăștia au o viață întreagă! Și o să mai aibă de acum încolo. Maaamă, mamă!” Apreciez și respect viața din ei.

A: Dacă îți place de toată lumea înseamnă ori că nu prea te dezamăgește, ori că ierți ușor.

Aoleu, iert foarte ușor, ceea ce iarăși e groaznic! Asta este sinistru… și vreau biscuiți, fir-ar! Nu, chiar iert foarte ușor. Mi s-a întâmplat să fiu în relații interumane, nu de dragoste, ci cu prieteni, în care vedeam claaar că e ceva în neregulă și că mă înjunghie și am trecut peste. Am trecut, și am trecut, și am trecut…

Aaah nuu, s-au topit, mii de morcovi!!  (n.r. biscuiții, uitați în soare)

[Actualizare la impresii: Ana e articulată, naturală, liberă. Ana oferă, asta este excepțional la ea. Se arată. Nu e blazată, nu judecă, nu (se) minte, nu pune restricții. Nu doar oamenii, Ana iubește viața, cu totul. Și viața o iubește pe Ana.]

1374174_10151655095566404_1022665225_n

A: Ai fost tot timpul așa de Zen?

Eu nu sunt relaxată deloc. M-am relaxat pe meserie, dar în continuare sunt speriată de bombe când încep orice chestie nouă. Am momentele mele de meschinărie, de invidie, de răutate pură, de cinism… Le am, și le am constant. Deseori mă întreb, „băi, da’ nu sunt un om oribil?” După care mă gândesc „fuck it!”, mă cunosc îndeajuns de mult încât să-mi știu și neajunsurile astea. Știu și ce e foarte bine în mine. Poate că traiectoria mea e să nu fiu niciodată liniștită, să nu fiu niciodată împăcată, și e oook și așaa…

A: În momentele astea în care zici că ești speriată de bombe, nu-ți vine să renunți?

Întotdeauna merg înainte, niciodată nu renunț. Odată ce am acceptat să fac ceva, cu toate dubiile dinainte (că dubii am la orice), nu suport să n-o duc la capăt. Vreau să știu că am făcut ce am avut de făcut.

A: Bun, partea cu trecutul și traseul am aflat-o. Vreau să te întreb de viitor, dar nu de ceva punctual. Cum îți imaginezi viitorul?

Ee, uite, asta intră în contradicție cu religia mea (aberez). Eu acum mă educ să nu mă mai aștept la nimic, să nu-mi mai fac planuri cincinale, să nu-mi imaginez, măcar.

N-am niciun plan, până peste 10 ani. Tot ce-mi doresc, ce știu că vreau să fac este să nasc, să am un copil, la un moment dat. Dar mai departe de atât, habar n-am unde o să fiu, ce o să fiu, nu știu ce se va întâmpla cu viața mea. Am fost și sus și jos până acum, lucrez de aproape 20 de ani, nu mai am iluzii în ceea ce privește meseria asta.

Am tot auzit de actrițe care au plecat și care ziceau „vreau să câștig Oscarul”. Eu nu cred că o să câștig Oscarul. Dar nici nu-mi doresc Oscarul, dacă e să răspund sincer. Adică mult mai tare mi-am dorit niște pantofi Guidi decât Oscarul, pentru că mi se pare o chestie mult mai accesibilă mie. Știu că dacă muncesc și mai fac un film, am niște bani să-mi mai cumpăr niște pantofi Guidi. Ce film o fi ăla și dacă voi câștiga un Oscar la un moment dat, bun, dar nu-mi fac niciun plan că o să fac asta, că o să rup Hollywood-ul. Eu vreau doar să lucrez.

A: Eu te-aș vedea într-un rol de pedagog, de formator, în viitor.

Mi-ar plăcea să cresc o generație de actori, mi-ar plăcea foarte mult, pentru că eu am avut foarte mare noroc cu chestia asta.  Am avut o profesoară, o asistentă la clasă, Dana Rotaru (care avea 29 de ani, era doar un pic mai mare decât noi) de care din păcate n-ați auzit ca actriță, probabil. Ce ne-a învățat ea pe noi, și cum a stat cu noi, de la primele jocuri… Cât m-a învățat ea pe mine! Acum vreo lună mi-a luat ea un interviu și era foarte ciudat, că la fiecare întrebare îi ziceam: dar tu știi asta. Pentru că e un om care m-a știut din prima clipă când am intrat în școală, când eu deja lucrasem, fără să am senzația că sunt vreo mare actriță, dar știam că lucrasem.

Pe de altă parte, mă simțeam foarte complexată față de colegii mei, care erau mult mai liberi. Nu se comparau, nu aveau simțul acela al ridicolului (pe care acum nici eu nu-l mai am), ăla care te blochează în a nu face nimic. Eu am avut problema asta foarte multă vreme. Nu-mi venea să fac nimic, mă gândeam că-s penibilă pe scenă. Ceea ce e cea mai mare tâmpenie, pentru că atunci chiar nu mai faci nimic.

M-am gândit la cum am crescut eu, cum viața mea, așa cum a fost ea, m-a învățat să ajung în felul ăsta. Dar ea, Dana, a știut unde am fost eu în fiecare secundă, a știut să spună exact ce trebuie în momentul în care trebuie… Mi-ar plăcea să fac asta, mi-ar plăcea să cresc o generație de actori.

1378074_10151655095571404_852921809_n

Ne-am dorit naturalețe și naturalețe am primit. Ana este nemilos de prezentă, de atentă, de spontană. Nu poți să te ascunzi de ochii ei. Te acceptă din prima și asta e apăsător. Nu pentru că trebuie să te arăți într-un anume fel, ci pentru că trebuie să te arăți, punct. „No bullshit”, în vorbele ei.

Am aflat că la cei 28 de ani, Ana deja e înțeleaptă ca o mătușă. La 28 de ani, Ana e încă un copil zvăpăiat. Contradicția asta îi șade bine. E cuptorul pe cărbuni care o ține în permanentă mișcare. Ana nu are nevoie de timp pentru a-și cântări cuvintele, reacționează instantaneu la orice pasezi în direcția ei, îți răspunde cu o luciditate și tenacitate amețitoare. Nu ezită. Senzația e că, dacă spre Ana ar veni un val, s-ar arunca direct în el, nu s-ar băga sub spumă, să treacă mai lin. Parcă adversitatea o energizează. Nu e că nu simte frică, ne-a zis. E că nu se poate abține să nu meargă mai departe, să caute, să experimenteze, să descopere.

De acum, imaginea asociată Anei în biblioteca mea mintală este fața ei când zâmbește larg, aproape diabolic, după ce i s-a aprins un beculeț pe care probabil scrie „Aventură! Pericol! Înainteee!”. Aceea i-a fost fața în cele 10 secunde cât au trecut de la o idee glumeață, la a fi deja cocoțată în copacul copilăriei ei. Pe tocuri.

E imposibil să nu dezvolți o mică pasiune pentru Ana după ce petreci timp cu ea. E imposibil să nu te grăbești să vezi tot ce a făcut. Proaspete sunt „O vară foarte instabilă” și „Sunt o babă comunistă”. Curând va apărea și „Serena”, filmul în care joacă alături de Bradley Cooper și Jennifer Lawrence.

Bucurați-vă de Ana și de talentul ei. Noi ne bucurăm ca niște copii (ce suntem) că o avem ca prima mândră la MĂRIE! Ana e kick-ass în toată regula.

Interviu de Alexandra Ștef

Fotografii de Vlad Bîrdu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *